Persecuţiile staliniste continuă
Pe data de 2 aprilie va fi ferecat în lanţuri românul Vladimir al lui Nicolae Deleanu, care a văzut pentru prima dată lumina soarelui la 1918, în localitatea Comareşti (Komarivţi), fostul judeţ Storojineţ al României. În ziua de 17 mai, acelaşi an, Judecătoria Regională Cernăuţi îl condamnă la 8 ani de privare a libertăţii.
În ziua următoare este arestat tânărul Valeriu al lui Gheorghe Cuciureanu din Pătrăuţii de Sus, născut la 1922, poseda studii primare, fiind acuzat de „trădare de patrie”. Pe data de 20 mai 1941, „troica operativă” a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS adoptă hotărârea privind deportarea românului în locurile îndepărtate ale fostei Uniuni Sovietice.
La „Răscoala din 1 aprilie 1941” a participat şi Vasile al lui Manole Gavrilescu din Igeşti, născut la 1906, croitor. Iscoadele bolşevice l-au încătuşat pe data de 3 aprilie. Martirul este dus în interiorul fostului imperiu stalinist, unde „durerea a plâns împreună cu el”. La 17 ianuarie 1942, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS îl condamnă la 10 ani de lagăr „pentru tentativa de trecere ilegală a frontierei de stat”. Rudele sale, în acea noapte infernală de 12 spre 13 iunie 1941, vor porni spre întinsurile nesfârşite ale stepelor pustii din Kazahstan. În blestemata regiune Aktiubinsk au rămas românii Eufrosina şi Ion Gavrilescu.
Tot în ziua de 3 aprilie este arestat şi Aurelian al lui Vasile Jireadă, care a venit în această frumoasă lume la 1916, în satul Trestiana (Dimca) din pitoreasca Bucovină. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare între România şi fosta Uniune Sovietică, martirul este scos din închisoarea cernăuţeană şi transportat în interiorul fostului imperiu bolşevic.
În aceeaşi zi, în mâinile călăilor stalinişti din Direcţia Regională Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS intră românul Ion al lui Procopie Priseajniuc, născut la 1911, în localitatea Cireş, acuzat de autorităţile comuniste de „trădare de patrie”.
Pe data de 3 aprilie 1941 este ferecat în lanţuri Leon al lui Constantin Nistor, care a văzut lumina zilei în satul-martir Cupca, la 1901, ţăran, cu studii primare, fiind acuzat şi acest fiu al neamului de „trădare de patrie”.
La 4 aprilie va fi încătuşat românul Mihai al lui Dumitru Repciuc, născut la 1891, în satul Mihuceni (Myhailivka), ţăran, neştiutor de carte, acuzat de faptul că a fost unul dintre „organizatorii trecerii ilegale a frontierei de stat”. Dus în „mari pustietăţi iutate”, în interiorul nemărginitului imperiu al răului şi crimei, va dispărea pentru totdeauna, ca nimeni să nu ştie de viitorul destinului său.
Ţăranul Gheorghe al lui Iordache Loghin din Igeşti, apărut în această lume la 1890, va fi aruncat în beciurile pline de groază ale închisorii cernăuţene pe data de 5 aprilie 1941. Apucând drumul suferinţelor spre regiunea Sverdlovsk a Federaţiei Ruse, trece în împărăţia cerului la 26 mai 1942. „Pomeneşte, Doamne, în mrea Ta îndurare pe robii Tăi, deportaţi în pustii Siberii!”.
Pe data de 6 aprilie este arestat Gheorghe al lui Vasile Amariei, născut în 1879, în Suceveni, poseda studii medii incomplete, ţăran. Primeşte 10 ani de temniţă şi moare la 15 octombrie, acelaşi an, în regiunea Sverdlovsk. Tot în aceeaşi zi va fi aruncat în beciurile fioroase ale închisorii cernăuţene Dumitru al lui Ion Tărâţă din Cupca, fiind condamnat la 8 ani de detenţie „pentru încercarea de a trece frontiera de stat”.
În ziua următoare, la 7 aprilie, în mâinile staliniştilor intră Gheorghe al lui Andrei Bidu, născut în 1910, în localitatea Răcheteu din România, locuitor al satului Petriceni, fostul raion Hliboca. Pe data de 3 octombrie 1942, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS îl condamnă la 8 ani de lagăr „pentru trădarea patriei”. Aflându-se în detenţie, va fi din nou condamnat, în ziua de 21 august 1943, la 10 ani de muncă silnică „pentru agitaţie antisovietică”. Se stinge din viaţă pe data de 30 martie 1947, în lagărul bolşevic de muncă corecţională din Sverdlovsk, Federaţia Rusă. La 7 aprilie a fost încătuşat Metodie al lui Gheorghe Borşan, născut la 1911, în satul Costeşti (Kostynţi) din actuala regiune Cernăuţi, fiind acuzat de faprul că a avut „intenţii de a-şi trăda patria”. Şi-a găsit mormântul în aceeaşi regiune Sverdlovsk, unde a murit în ziua de 12 martie 1942. Atunci amurgul, „cu paloş de flăcări, cu paloş de gâde lovise gâtul de lebădă-al zilei, răsucit peste visele” martirului.
La 9 aprilie sunt arestaţi doi români ai satului Cuciurul Mare din fostul raion Storojineţ. Gheorghe al lui Alexei Galus, s-a născut la 1910, iar Vasile al lui Gheorghe Chirileac a apărut în această frumoasă lume la 1912. Ambii au fost acuzaţi de către autorităţile staliniste de faptul că au avut „intenţii de a-şi trăda patria”. Ei au participat la „Răscoala din 1 aprilie 1941”. Ţăranii vor fi împuşcaţi în ziua de 28 iunie, acelaşi an, în localul închisorii nr. 1 din centrul regional, conform indicaţiilor călăului Meşyk, fostul Comisar al Poporului pentru Securitatea de Stat al RSS Ucrainene. Tot în aceeaşi zi este arestat şi Alexandru al lui Teodor Iacoviţa, care a văzut pentru prima dată lumina soarelui în Igeşti, la 1896. Pe data de 21 iunie 1941, Judecătoria Regională Cernăuţi îl condamnă la moarte. Tustrei au fost nimiciţi de către maşina infernală de represalii a primului stat socialist din lume.
Glasul durerii răsună în Ţara de Sus
În a doua decadă a lunii aprilie continuă arestările participanţilor la „Răscoala din 1 aprilie 1941”. Reprezentanţii organelor represive ale regimului totalitar stalinist, cuprinşi de o nemaipomenită ură faţă de băştinaşi, s-au năpustit asupra localităţilor din ţinut, încătuşând şi aruncând în cazematele bolşevice, pline de groază, neînfricaţii luptători pentru libertate. Pe data de 11 aprilie este ferecat în lanţuri românul Andrei al lui Vasile Dăscăliuc, născut la 1905, locuitor al satului Comareşti (Komarivţi) din fostul raion Storojineţ. După un an de chinuri cristice, la 10 aprilie 1942, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS îl condamnă la 8 ani de închisoare. A pornit spre împărăţia cerului pe data de 20 februarie 1943, stingându-se din viaţă în lagărul comunist de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk a Federaţiei Ruse.
În ziua de 14 aprilie, în mâinile călăilor stalinişti încape Zaharie al lui Ion Uşulei din Ropcea, care şi-a făcut apariţia în această frumoasă Bucovină la 1910. După 18 luni de interogatorii drastice în cazematele din regiunea Sverdlovsk, românul primeşte 5 ani de temniţă. Aflându-se într-un lagăr de muncă corecţională din blestemata regiune a Federaţiei Ruse, martirul apare din nou pe banca acuzaţilor, fiind condamnat, pe data de 17 martie 1943, la 8 ani de detenţie „pentru agitaţie antisovietică”. A „trecut prin furtuni, care au aruncat în el cu săgeţi”, îndurând chinul închisorilor comuniste ca un martir.
Tot la 14 aprilie, reprezentanţii Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS îl pun în lanţuri pe Ilie al lui Dumitru Luchean, născut la 1894, în satul Igeşti din Bucovina istorică, fiind acuzat de „activitate trădătoare”. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare între România şi fostul imperiu bolşevic, este transferat în Siberia, unde sărmana lui inimă a încetat să bată la 10 martie 1942. S-a stins din viaţă în închisoarea nr. 2 din oraşul Sverdlovsk, Federaţia Rusă. Atunci, în straşnica temniţă siberiamă a coborât moartea, „purtând o plasă de mărăcini, în care vânează privighetori”.
La 15 aprilie este ferecat în lanţuri Mihai al lui Vasile Barbir, născut la 1919, în satul Jadova Veche, în trecut judeţul Storojineţ al României, poseda studii primre, ţăran. Fiind acuzat de „activitate trădătoare”, va fi împuşcat, pe data de 28 iunie 1941, în închisoarea nr. 1 din Cernăuţi, conform indicaţiilor călăului Meşyk, fostul Comisar al Poporului pentru Securitatea de Stat al Ucrainei Sovietice.
Tot la 15 aprilie este arestat ţăranul Gheorghe al lui Constantin Tudan, care s-a născut la 1899, în satul Costeşti (Kostynţi), poseda studii primare. Va fi acuzat de faptul că „a avut intenţii să-şi trădeze patria”. Apucă drumul suferinţelor spre Uralul îndepărtat, unde se stinge din viaţă la 12 august 1941, în lagărul morţii din regiunea Sverdlovsk.
Ion al lui Lazăr Moraru, care a venit pe lume la 1899, în satul Cupca din Bucovina, este încătuşat de reprezentnţii regimului totalitar în ziua de 15 aprilie 1941. Ţăranul român, cu studii medii, în suflet cu dorul libertăţii, porneşte spre Patria strămoşilor săi, la începutul lunii lui Prier. Bolşevicii au oprit coloana numeroasă de oameni paşnici cu foc de mitralieră. Cupceanul reuşeşte să se ascundă în pădurea din apropiere, însă va fi hăituit de către copoii sovietici timp de 15 zile. Ferecat în lanţuri, se îndreaptă, în vagoane zăbrelite, în direcţia Siberiei, unde va trece în lumea celor drepţi pe data de 20 mai 1942. În lagărul de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk au fost ultimele suspine ale martirului, pornind pe calea veşniciei.
La 16 aprilie este arestat Mihai al lui Ion Leviţchi din localitatea Ropcea, născut în 1910. Fiind acuzat de reprezentanţii Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS de faptul că a avut „intenţii să treacă ilegal frontiera”, va fi dus în regiunea Sverdlovsk, unde moare pe data de 11 iunie 1943, pornind din ţinutul durerii spre locul de odihnă veşnică.
Peste două zile, la 19 aprilie, în mâinile „eliberatorilor” intră ţăranul Nistor al lui Vasile Onofreiciuc, născut la 1903, în frumoasa localitate Voloca din fostul raion Hliboca. Primeşte 3 ani de privare a libertăţii „pentru activitate trădătoare”. În aceeaşi zi este pus în lanţuri şi Tănase al lui Grigore Onofreiciuc, din acelaşi sat Voloca, fiind acuzat de autorităţile staliniste că a fost „unul dintre organizatorii trecerii ilegale a frontierei de stat”. Moare pe data de 22 noiembrie 1941, în lagărul bolşevic de muncă coreţională din regiunea Sverdlovsk. Tot la 19 aprilie va fi încătuşat Ion al lui Petru Romaniuc, născut la 1909, în localitatea Lucoviţa, acuzat de „tentativă de trecere ilegală a frontierei de stat”. Se stinge din viaţă în ziua de 3 ianuarie 1943, în blestemata regiune Sverdlovsk a Federaţiei Ruse.
Sufletul patriotului-martir e nemuritor
La finele lunii aprilie 1941, în mâinile călăilor bolşevici vor intra martirii din ţinut, care, după părerea organelor staliniste de represalii, „au condus acţiunile antisovietice, teroriste” de la Fântâna Albă. În ziua de 23 aprilie este arestat tânărul Vasile al lui Ion Toderenciuc, poseda studii medii incomplete, născut la 1920, în localitatea Cuciurul Mare din fostul judeţ Cernăuţi al României. Pe data de 28 octombrie 1942, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS îl condamnă la 5 ani de închisoare, fiind inclus în categoria „elementelor care prezintă un pericol social”. Aflându-se într-un lagăr comunist de muncă corecţionlă din regiunea Sverdlovsk, va fi din nou condamnat, în ziua de 21 august 1943, la 8 ani de detenţie „pentru agitaţie antisovietică”.
Pe data de 23 aprilie, în mâinile grănicerilor sovietici din Detaşmentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS nimereşte Ion al lui Dumitru Dugan, născut la 1901, în Cupca. Ţăranul este acuzat de către autorităţile bolşevice de faptul că a încercat să treacă frontiera în România în memorabila zi de început de Prier. Moare la 6 iulie 1942, într-un lagăr stalinist din regiunea Sverdlovsk. Tot la 23 aprilie va fi încătuşat Silvestru al lui Gavril Boar, care a venit pe lume la 1890, în satul Carapciu din Bucovina. Românul este inclus în categoria „trădătorilor patriei socialiste”.
În ziua următoare va fi pus în lanţuri alt tânăr, care a participat la „Răscoala din 1 aprilie 1941”, fiind martor la masacrul din Poiana Varniţei. Gheorghe al lui Vasile Ureniuc a văzut pentru prima dată lumina soarelui la 1922, în satul Tărăşeni din acelaşi judeţ Cernăuţi al României. Acest fiu al neamului poseda studii medii incomplete. Autorităţile represive ale regimului totalitar stalinist îl acuză de faptul că a fost unul dintre „organizatorii trecerii ilegale a frontierei de stat”. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare, este dus în interiorul nemărginitului imperiu bolşevic, unde la sute de verste nu se vede niciun semn de viaţă. Dispare pentru totdeauna.
Al cincilea român, „organizator al trecerii ilegale a frontierei de stat”, devine Gheorghe al lui Vasile Nicolaencu din Valea Cosminului, născut la 1911, tot ţăran, absolvent al şcolii primare, încătuşat de reprezentanţii Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS în ziua de 25 aprilie. Fiind transferat şi acest martir în locurile îndepărtate ale fostei Uniuni Sovietice, închide ochii pentru totdeauna în lagărul de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk. S-a înălţat la ceruri pe data de 1 septembrie 1941.
În aceeaşi regiune Sverdlovsk şi-a găsit mormântul şi ţăranul Vasile al lui Petru Lutic, apărut în această frumoasă şi plină de durere lume la 1891, în satul-martir Carapciu din mândra Bucovină. Fiind arestat de călăii regimului totalitar în ziua de 25 aprilie 1941, românul va fi condamnat, pe data de 28 februarie 1942, la 8 ani de detenţie într-un lagăr sovietic de muncă silnică. Supus unor chinuri insuportabile, martirul se stinge din viaţă la 5 mai, acelaşi an. S-a îndreptat către Domnul „cel strămutat în mari pustietăţi uitate”.
Românul Ion al lui Vasile Rubaneţ, născut la 1910, în localitatea Mihuceni (Myhailivka), ţăran, neştiutor de carte, va fi întemniţat în închisoarea cernăuţeană, pe data de 25 aprilie, de către reprezentnţii Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS. Martirul este acuzat de autorităţile staliniste de faptul că a fost un „organizator al trecerii ilegale a frontierei de stat”. Moare la 11 noiembrie 1941, în lagărul bolşevic de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk a Federaţiei Ruse.
În ziua de 28 aprilie este arestat de către reprezentanţii Secţiei Raionale Hliboca a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS românul Constantin al lui Nicolae Holunga, născut la 1914, în localitatea Carapciu, poseda studii medii incomplete, ţăran, fiind acuzat de faptul că a fost „organizatorul violării înarmate a frontierei de stat” pe data de 1 aprilie. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare între România şi imperiul sovietic, va fi transferat în Siberia, unde dispare fără urmă.
Tot în aceeaşi zi va fi încătuşat tânărul Nicolae al lui Tănase Plămadă, născut la 1919, în oraşul Vicovu de Sus, astăzi judeţul Suceava al României, poseda studii primare. În perioada interbelică se stabileşte cu traiul în comuna Pătrăuţii de Jos, încadrată la finele lunii iunie 1940, în componenţa Uniunii Sovietice. Pe data de 3 octombrie 1942, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS îl condamnă la 8 ani de detenţie „pentru intenţia de a-şi trăda patria”. Moare în ziua de 11 iunie 1943, într-un lagăr comunist de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk, Federaţia Rusă.
În ziua următoare este ferecat în lanţuri de către reprezentanţii regimului bolşevic totalitar Constantin al lui Ion Bojescu, născut la 1896, în satul Carapciu, poseda studii primare, ţăran. Acuzat de „trădare de patrie”, va fi dus în Siberia, unde închide ochii pentru totdeauna pe data de 8 septembrie 1942, în lagărul blestemat din regiunea Sverdlovsk. În aceeaşi zi este aruncat în beciurile închisorii cernăuţene Ion al lui Ilie Musteaţă, născut la 1896, tot în localitatea Carapciu din Bucovina istorică, ţăran, cu studii superioare. Odată cu începerea operaţiunilor militare între România şi fosta Uniune Sovietică, românul apucă drumul Gulagului bolşevic, fiindcă „a trădat patria socialistă”.
Pe data de 30 aprilie 1941, în mâinile grănicerilor stalinişti din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS încape românul Vasile al lui Dumitru Dugan, care a văzut pentru prima dată lumina zilei la 1908, în istoricul sat Cupca din frumoasa Bucovină, ţăran, cu şcoală primară. În ziua de 13 iulie 1942, autorităţile sovietice îl condamnă la 10 ani de detenţie „pentru trădarea patriei”. Moare la 2 decembrie 1942, în lagărul comunist de muncă corecţională din blestemata regiune Sverdlovsk.
Datorită cercetărilor întreprinse s-a descoperit că în ziua de 1 aprilie 1941, reprezentanţii Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS l-au arestat pe pădurarul Grigore al lui Gheorghe Suruceanu, născut la 1914, în satul Proboteşti din Ţinutul Herţei. Conform deciziei din 14 noiembrie 1942 a Comisiei Speciale de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, martirul va fi condamnat la 10 ani de detenţie într-un lagăr stalinist de muncă corecţională „pentru participare la acţiunea teroristă”.
La „Răscoala din 1 aprilie 1941”, după cum confirmă documentele de arhivă, au participat băştinaşi din toate colţurile ţinutului mioritic. La această grandioasă manifestare antisovietică s-au încadrat oameni de diferite profesii, vârste şi origini, fiindcă pentru toţi dictatura stalinistă, instaurată pe pitoreştile meleaguri, binecuvântate de Atotputernicul, a însemnat teroare bolşevică. Băştinaşii plaiurilor voievodale au fost lipsiţi de libertate, fiind duşi cu miile în Gulagul sovietic pentru a fi nimiciţi. În 2017, parlamentarul român Eugen Tomac, prezent la Conferinţa internaţională, consacrată masacrului de la Fântâna Albă, a subliniat: „Eu cred că aceste tragedii nu au nici naţionalitate, nici culoare politică sau un alt interes, ci ele sunt evenimente care marchează puternic cele două state şi ar trebui să avem un dialog cât mai strâns, pentru a aduce un omagiu la nivel de ţări cu privire la această tragedie, care s-a petrecut în Bucovina”.
Nu există în ţinutul de la poale de Carpaţi, scăldat de apele istorice ale Prutului, Nistrului şi Ceremuşului, „familie din care n-a murit cineva, n-a fost arestat, exilat sau rănit cu tot felul de înjosiri în războiul”, purtat împotriva băştinaşilor de acei, care declarau sus şi tare că au adus „libertate” şi „fericire” pe acest pământ strămoşesc. Războiul, care a durat decenii în şir, a secerat sute de mii de vieţi nevinovate. Woodrow Wilson sublinia: „Libertatea nu constă în cele mai bune declaraţii ale drepturilor omului. Aceasta consistă în traducerea declaraţiilor în adevărate acţiuni”.
Născuţi într-un mediu de legendă, cu dorul libertăţii permanent aprins în piept, urmaşii mândrilor răzeşi s-au pornit, în primăvara anului 1941, în căutarea libertăţii. Pentru ea şi-au dat viaţa, trecând în eternitatea memoriei, fiindcă sufletul patriotului-martir e nemuritor.
Pavel al lui Ion Sucevan
El s-a născut la începutul verii, când soarele stă în amiază şi doreşti să te scalzi în verdele câmpului, în florile şesului, să te îmbrăţişezi cu vântul hoinar, să te săruţi cu albastrul cerului, să asculţi freamătul codrului, unde fagii seculari îşi mărturisesc gândurile, să auzi şoapta grâului, când spicul se închină spicului; fiind cuprins de sentimentul norocului. Acest copil cu ochi căprui a văzut lumina zilei în luna lui Cireşar, când în frumoasa localitate din Valea Siretului se răspândea un miros dulce şi îmbătător de cireşe coapte. Bunii săi părinţi, Ion şi Saveta Sucevan, ţărani români şi harnici, cu sentimentul dragostei de limbă şi de ţară în inimi, ca întregul neam al lui Decebal şi Traian, care n-a murit în vremuri de urgie şi năpastă, i-au pus vlăstarului lor un mândru nume ca să-l poarte cu demnitate şi cu cinste pe drumurile vieţii, dăruindu-i iubirea de moşie şi de casă.
Copilăria lui Pavel a început într-un mediu de legendă, doină şi baladă, de tradiţie şi de înalt patriotism. Ea se afla într-un cadru rural, între obiceiurile şi datinile strămoşeşti, între bunici şi părinţi cu dragoste de biserică, de natură, de tot ce-i românesc. Adeseori, după o zi caldă şi senină de vară, contemplând miraculosul apus de soare, privea cum sub vraja ultimului acord al focului ceresc se agitau lanurile de grâu, aidoma valurilor domoale ale mării, iar păsările treceau în zbor grăbit spre cuiburile lor, rânduite ca o poveste în frumoasa luncă de sălcii plângătoare de pe malul râului istoric. În sufletul copilului, care întâmpina amurgul, se aprindeau stelele îndepărtatului Univers.
S-a despărţit de copilăria-i de farmec plină la vârsta de 7 anişori, când bunul lui părinte a închis ochii pentru totdeauna, trecând în lumea celor drepţi, lăsându-şi fiul sub ocrotirea scumpei sale soţii. Atunci, pentru prima dată s-a cufundat într-un ocean de lacrimi al durerii. Atunci a descoperit că sufletul omului, când soseşte timpul indicat de Domnul, porneşte către înaltul cerului fără margini, care îşi priveşte şi potriveşte fruntea sa albastră în apa Siretului, iar în satul său din vale ploaia plânge ca trista şi sărmana lui inimă. Copilul a înţeles că strămoşii rămân alături de cei vii, în locurile unde s-au născut, dormind în veşnica împărăţie a visurilor.
Mama l-a trimis să guste din izvorul nesecat al cărţii în cadrul şcolii din satul natal, dându-i posibilitate să termine trei clase primare, după absolvirea cărora a început să-şi prelucreze, împreună cu buna lui mamă, acel jumătate de hectar de pământ, rămas ca moştenire de la neitatul său părinte. La 1 februarie 1924, când tânărul din satul Suceveni a împlinit 22 de ani, va fi chemat în rândurile Armatei Române şi încorporat în Regimentul 3 Grăniceri, dislocat în oraşul Cernăuţi. În această unitate militară îşi va face datoria faţă de Patrie până la data de 1 octombrie 1926, când este lăsat la vatră. În 1931 se căsătoreşte cu frumoasa Paulina a lui Vasile Burlă. Din dragostea lor mare şi curată va apărea în această lume fiul Vasile.
În acea memorabilă zi de 1 aprilie 1941, Pavel al lui Ion Sucevan s-a aflat alături de băştinaşii din localităţile istorice de pe Valea Siretului, care doreau să trăiască în libertate. Fostul grănicer român nimereşte în mâinile grănicerilor sovietici, intrând în numărul celor 260 de martiri, arestaţi de autorităţile bolşevice. Întemniţat în beciurile NKVD-ului din Hliboca, este supus interogatoriilor feroce în zilele de 4, 11 şi 28 aprilie, acelaşi an, conform indicaţiilor lui Krylovski, comandantul Detaşamentului de grăniceri nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare între România şi imperiul stalinist, apucă drumul către oraşul Sverdlovsk din Federaţia Rusă, unde tortura va continua până la 17 octombrie 1942, când Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, prin decizia nr. 85-M, îl condamnă la moarte „pentru trădarea patriei”. Peste o lună, în ziua de 21 noiembrie, acelaşi an, Pavel al lui Ion Sucevan, născut în 1902, în comuna Suceveni din Bucovina, a fost împuşcat de către călăii regimului totalitar sovietic în straşnica închisoare din Sverdlovsk. Afară domnea tristeţea toamnei târzii, cu un cer adânc şi tainic, se cernea o ploaie posomorâtă, care plângea în noaptea fără sfârşit a Siberiei. Fiul Vasile împlinise 4 anişori, când sufletul tatălui s-a îndreptat către Domnul, lăsând în urma sa glasul durerii, concis ca o rugăciune şi senin ca flacăra tăcută a lumânării.
„La Fântâna Albă plânge glia noastră”
Nu toţi participanţii la „Răscoala din 1 aprilie 1941” au ajuns până în Poiana Varniţei. În raportul adresat lui Stalin de către Nikita Hruşciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, se menţiona: „În jurul orei 19 a zilei de 1 aprilie o mulţime de 500-600 de oameni au încercat în raionul Hliboca să treacă în România”. Nu cred că conducătorul Ucrainei Sovietice ar fi îndrăznit să-i trimită dictatorului din Kremlin informaţii false. Drept argument în această privinţă serveşte şi cartea regretatului Vasile Ilica „Fântâna Albă – o mărturie de sânge”, apărută în 1999, în Oradea, la Editura Imprimeriei de Vest. În materialul „Post-scriptum”, inclus în menţionata lucrare, unul dintre principalii cercetători ai masacrului de la Fântâna Albă, scrie: „Înainte de a încheia consideraţiile din acest post-scriptum, m-aş opri asupra unei enigme ce la terminarea investigaţiilor mele, legate de tragicele întâmplări ce au avut loc la Fântâna Albă, a rămas tot în acel stadiu de enigmă. În concret doresc să mă refer la concluziile din dosarul penal nr. 12969/1941 în care între cei 22 de inculpaţi figurează pe primul Grijincu Vasile a lui Ioan din Pătrăuţii de Sus căruia i se hotărăşte pedeapsa cea mai grea, adică condamnarea la moarte. Din cercetările preliminare făcute de către organele grănicereşti rezultă că acest om a fost foarte puţin implicat în ceea ce s-a întâmplat la 1 aprilie 1941 în sensul că el nu s-a afirmat cu nimica în organizarea acţiunii respective şi că nici nu a mai mers spre Fântâna Albă; desprinzându-se de coloana demonstranţilor la Suceveni, de unde împreună cu vărul său Grijincu Ilie au luat-o spre casă.
Pe drumul de întoarcere au fost opriţi de o patrulă de grăniceri călări care văzându-i îmbrăcaţi în haine naţionale ţărănrşti, înainte de orice întrebare i-au culcat la pământ şi i-au aplicat o bătaie straşnică cu harapnicele ce le aveai în dotare.
Din acest comportament excesiv de abuziv suntem îndreptăţiţi să facem constatarea că organele însărcinate cu ordinea şi paza în teritoriu erau instruite în mod specil într-un spirit de ură şi dispreţ faţă de locuitorii autohtoni şi în special cei români pe care îi calificau cu epitetele de „bandiţi” şi „duşmani periculoşi ai poporului sovietic”.
Abia după ce le-au aplicat o serie de lovituri cu harapnicele urmate de izbituri cu cizmele în diferite părţi ale corpului, cei doi au fost ridicaţi în picioare şi întrebaţi cine sunt, unde se duc, de unde vin, dacă au acte asupra lor.
La percheziţia corporală asupra lui Grijincu Vasile s-a găsit acea cerere de plecare în România, motiv pentru care a fost arestat şi condus pentru cercetări la Comandamentul grănicerilor ce se găsea în Hliboca. Grijincu Ilie asuora căruia nu s-a găsit nimica compromiţător, a fost lăsat să-şi continuie drumul spre casă”.
Jurnalista Mariana Gurza, în materialul „Moartea unui mare Român”, apărut în 2015, menţiona: „Vasile Ilica – de origine Bucovinean, Veteran de război şi membru al Soc. „M. Eminescu” din Cernăuţi, ce după 1990, când a ieşit la pensie, şi-a dedicat toată activitatea culegerii de date şi informaţii cu privire la momentele dramatice cu care s-a confruntat populaţia din nordul Bucovinei în primul an de ocupaţie sovietică (1940 – 1941)”.
Reiese că în numărul celor 260 de martiri, arestaţi de către autorităţile staliniste în ziua de 1 aprilie 1941 şi întemniţaţi în beciurile Secţiei Raionale Hliboca a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, au intrat şi băştinaşi din ţinut, reţinuţi de iscoadele sovietice în timpul raziilor reprsive, efectuate în localităţile bucovinene. Totodată, apare şi versiunea că la „Răscoala din 1 aprilie 1941” au participat şi locuitori din ţinutul mioritic, care nu aveau cereri de plecare în Patria istorică. Această grandioasă manifestare antisovietică a spulberat pentru totdeauna mitul despre „viaţa nouă, fericită”, instaurată pe meleagurile voievodale de „eliberatorii „ de la Răsărit. N-au avut dreptate acei, care scriau referitor la ziua de 28 iunie: „Eşti visul spre mai bine/ al părinţilor noştri/ şi eşti/ început de legendă,/ de cântec,/ de viaţă trăită,/ frumos,/ ca-n poveşti”. În acea zi memorabilă, trecută în eternitate, de început de Prier, băştinaşii plaiurilor străbune au demonstrat că Libertatea a trăit şi va trăi întotdeauna, ca un foc aprins, în sufletele lor, pline de dragoste şi stimă pentru fiecare om.
În 1991 a fost constituită Societatea „Golgota” a românilor din regiunea Cernăuţi – victime ale persecuţiilor staliniste. Jurnalistul Vasile Carlaşciuc menţionează: „Faptele acesteia sunt bine cunoscute. În satele din regiune au fost ridicate monumente sau cruci în cinstea jertfelor nevinovate ale represaliilor, astfel aducându-le măcar numele acasă, incrustate pe placă de granit, în fiecare an sunt organizate manifestări de doliu la Fântâna Albă”. Într-adevăr, timp de două decenii (1991-2010), Societatea „Golgota”, împreună cu celelalte societăţi româneşti din ţinut, susţinută de către Societatea ucraineană a foştilor deţinuţi politici şi de către societăţile culturale ale celorlalte naţionalităţi, existente în regiunea Cernăuţi, cu ajutorul Administraţiei Regionale de Stat şi Administraţiei Raionale Hliboca, cu sprijinul Consulatului General al României la Cernăuţi, a organizat acţiuni de comemorare a martirilor căzuţi în Poiana Varniţei, în acea zi sângerândă de marţi, din a 5-ea săptămână a Postului Mare. La aceste acţiuni de doliu au participat, în fiecre an, reprezentanţi ai tuturor etniilor din ţinutul mioritic. Se rosteau cuvinte pline de durere în mai multe limbi şi fiecare participant aprindea câte o lumânare pentru odihna veşnică a martirilor, care dorm la poalele codrului secular, fiindcă „românii din mai multe sate din Valea Siretului, paşnici din fire, pornind cu icoanele împotriva focului de mitralieră, tras de grănicerii sovietici, au repetat, într-un fel, soarta ciobanului din nemuritoarea baladă populară „Mioriţa”.
În 2011, Societatea „Golgota” a românilor din regiunea Cernăuţi – victime ale persecuţiilor staliniste a fost divizată în două societăţi. A apărut Societatea „Golgota” a românilor din Ucraina şi Societatea „Golgota” a românilor din regiunea Cernăuţi. Au fost aleşi doi stimaţi preşedinţi, dar care, din păcate, nu întotdeauna puteau găsi limbă comună între ei. De organizarea acţiunilor de doliu de la Fântâna Albă au început să se ocupe alte formaţiuni obşteşti din regiune.
În fiecare an când începe luna liliacului şi în pitoreasca Vale a Siretului înfloresc ghioceii, încălziţi de lumina blândă a soarelui de primăvară, la Varniţa se adună Neamul ca să-şi comemoreze Martirii. În acea zi, La Stupca, plânge vioara lui Ciprian, spărgând cupola Universului. Ea plânge, fiindcă a plâns glia noastră străbună, timp de cinci decenii de „eliberatorii” sovietici chinuită. Ea plânge, fiindcă au plâns codrii seculari ai Bucovinei, sfârtecaţi de securea durerii. Ea plânge, fiindcă plâng inimile mamelor după feciorii şi fiicele care nu s-au întors acasă, coborând în lacrima destinului. Ea plânge, fiindcă nu poate să tacă. Ion Cojocaru, în frumoasa sa poezie „Lacrima lor…”, scrie cu durere: „La Fântâna Albă/ Morţii plâng mereu,/ Lacrima lor sapă/ Pân-la Dumnezeu”, rugându-se să fie înmormântaţi creştineşte. Mai bine de opt decenii dorm în gropi comune, aruncaţi de păgânii stalinişti în acei istorică zi de început de Prier. Cred că a sosit timpul ca în Poiana Varniţei să fie creat Cimitirul Martirilor şi pe fiecare Cruce Funerară să apară numele fiilor şi fiicelor Neamului străbun.
„În morminte sfinte, seceraţi de gloanţe,/ Dorm Martirii Ţării şi ai Neamului”.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de cercetări istorice și culturale Cernăuți
***
Stimate domnule Petru Grior, vă mulțumim pentru profunzimea și rigoarea studiului despre Tragedia de la Fântâna Albă, publicat în „Monitorul bucovinean”. Colaborarea cu dumneavoastră onorează paginile publicației noastre și contribuie esențial la restabilirea adevărului istoric. Cu deosebit respect, echipa redacțională.
Părțile anterioare din articol le găsiți aici:
