(continuare a acestui material)
Martirii din Poiana Varniţei
Cercetările referitoare la masacrele de la Lunca şi Fântâna Albă continuă. Scriitorul Romulus Rusan afirmă: „Veneraţia faţă de victimele comunismului nu trebuie să ia doar forma lacrimii, a florilor depuse şi a liniştii necesare reculegerii, ci a unei cercetări active, din care să reiasă caracteristicele istorice ale fenomenului totalitar. Suferinţa noastră trebuie studiată şi cunoscută de noi înşine, dar şi de alţii, pentru că lacrimile se zvântă, florile se ofilesc, dar documentele rămân şi ele se transformă în istorie”.
În „Tabelul de locuitorii morţi şi identificaţi din revoluţia din 1 aprilie 1941”, alcătuit de către Pretura plăşii Storojineţ şi înaintat Guvernământului Provinciei Bucovina pe data de 1 februarie 1943, în lista martirilor comunei Suceveni, căzuţi la Varniţa, este inclus Vasile al lui Alexa Sidoreac.
În documentele sovietice, în lista persoanelor deportate din satul Suceveni, fostul raion Hliboca, se menţionează că Sidoreac Vasile al lui Oleksii, născut în 1933, ucrainean, conform deciziei „troicei operative” a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS din iunie 1941, a fost deportat, fiind acuzat de faptul că „era rudă cu un element care prezintă un pericol social”. Împreună cu el, vor fi deportaţi: Sidoreac Veronica a lui Oleksii, născută în 1934, ucraineancă; Sidoreac Dragoş al lui Oleksii, născut în 1931, ucrainean; Sidoreac Ilie al lui Oleksii, născut în 1927, ucrainean; Sidoreac Oleksii al lui Simion, născut în 1891, ucrainean, poseda studii primare, ţăran; Sidoreac Elena a lui Ilie, născută în 1902, ucraineancă, ţărancă; Sidoreac Petru al lui Oleksii, născut în 1925, ucrainean. În regiunea Aktiubinsk din Kazahstan a murit Ilie Sidoreac.
În „Tabelul nominal de persoanele de pe teritoriul rural al Inspectoratului din nordul Bucovinei, executate de sovietici fără sentinţă”, alcătuit de către Inspectoratul Jandarmeriei din Cernăuţi, în 1942, apare tânărul Gheorghe Sidoreac, în vârstă de 18 ani, care a „încercat să se refugieze în ţară” şi a căzut la Fântâna Albă. În 1942, când s-a alcătuit acest Tabel nominal, rudele martirului erau deportate.
Todor Nicolaevici, în paginile ziarului „Zorile Bucovinei” din 30 martie 2017, afirmă: „Primii în valea de la Varniţa au ajuns cei din Suceveni, în frunte cu Dragoş Bostan, care ţinea crucea în mâini, Ilie Mihailovici cu steagul alb, Gheorghe Sidoreac şi Constantin Sucevan cu prapuri. Aceştia au şi fost primii împuşcaţi”.
Martirii Dragoş Bostan şi Gheorghe Sidoreac au venit în această frumoasă lume la 1923, Ilie Mihailovici s-a născut în 1921. Constantin Sucevan şi-a făcut apariţia în mândra Bucovină la 1903. Aceşti neînfricaţi tineri se aflau în capul coloanei. Toţi patru au murit în floarea vârstei, plătind cu viaţa lor nemuritorul dor de libertate. Zbirii regimului totalitar s-au răfuit crunt cu rudele martirilor, deportându-le în stepele pustii ale Kazahstanului, unde multe dintre ele şi-au găsit mormântul. În satul Suceveni a rămas Tecla Mihailovici, sora românului-martir Ilie Mihailovici. Tot în localitatea natală se aflau, la 1942, rudele martirului Constantin al lui Vasile Sucevan: mama, Maria Scurtu, şi surorile, Ileana şi Zenovia.
În localitatea Cupca se afla, la 1942, Teodor Belmega, tatăl martirului Ioan Belmega, născut în 1910, secerat de gloanţele grănicerilor sovietici la Varniţa. Împreună cu tatăl, în satul de baştină locuiau surorile, Ileana şi Maria, şi fratele Nicolae.
În acelaşi sat Cupca trăiau, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, şi rudele martirului Arcadie al lui Teodor Plevan, născut în 1914, căzut la Fântâna Albă, în nemuritoarea zi de început de Prier. La baştină au rămas soţia, Ana Plevan, şi fraţii: Ioan şi Vasile.
Tot în localitatea Cupca îl plângeau pe martirul Mihai al lui Vasile Ţugui, născut în 1912, care îşi doarme somnul veşnic în Poiana Varniţei, surorile sale: Ana şi Maria Policarp, şi fratele Toma.
Gheorghe al lui Teodor Lazurca s-a născut în 1889, în istorica localitate Petriceni. A căzut la Varniţa, în îndoliata zi de 1 aprilie 1941. Au rămas pe aceste meleaguri mioritice, binecuvântate, să-i ducă memoria scumpa lui mamă, Paraschiva, îndurerata soţie, Veronica, şi 5 copii: Ilie, Silvestru, Vasile, Ioan, Victor.
Tânăra şi frumoasa româncă, Titania Lupăşteanu, născută în 1911, dorea să trăiască în libertate, să aibă o viaţă demnă, lipsită de teamă. Ea a trecut în lumea celor drepţi, ducând cu dânsa nemărginita dragoste de Ţară, pe care a purtat-o în inima ei din ziua naşterii. A rămas cu sufletul plin de durere scumpul soţ, Dumitru Lupăşteanu. Această nemuritoare fiică a neamului este inclusă în „Tabelul nominal de persoanele de pe teritoriul rural al Inspectoratului din nordul Bucovinei, executate de sovietici fără sentinţă”, alcătuit de către Inspectoratul Jandarmeriei din Cernăuţi, în 1942. Ea a căzut la Fântâna Albă, încercând „să se refugieze în ţară”.
Nicolae Maruţac, în materialul „Povestea surioarelor Lupăşteanu”, apărut în Almanahul cultural-literar „Ţara Fagilor” din 2005, scrie: „În zorii zilei de 15 noiembrie 1940, Titiana, soţia lui Dumitru Lupăşteanu, zis Trăşel, se afla în grupul de circa o sută de persoane, pornit să treacă în România, pe la Fântâna Albă. Trăşel era în avangardă, cerceta, împreună cu alţi bărbaţi, terenul, iar ea, Titiana, venea din urmă cu o fetiţă, Ecaterina, de mână, şi cu alta, Zinovia, în traista ce-o avea pe umeri”.
Autorul susţine în continuare că aproape de graniţă grupul a fost descoperit şi grănicerii sovietici au deschis asupra lui foc. „Se trăgea din ambele părţi. Unii s-au văzut dincolo, alţii erau la vreo câţiva metri de graniţă, iar Titiana a întors la un moment dat capul, să vadă dacă Trăşel nu se afla prin preajmă, ca să i-o dea pe Zinovia, ca mai repede să treacă hotarul. Dar, deodată, un şuier prelung de gloanţe a năucit-o. A mai răsunat o împuşcătură şi femeia a simţit o fierbinţeală străbătându-i din spate în piept. Apoi i s-a întunecat în faţa ochilor. Picioarele n-o mai ascultau. Ochii încercau să-l descopere într-un pâlc de oameni buimăciţi pe Trăşel al ei, dar o pânză deasă îi întuneca văzul. A căzut ca un snop de secară, fără să scoată un suspin, fără să spună o vorbă”.
În „Tabelul nominal de persoanele de pe teritoriul rural al Inspectoratului din nordul Bucovinei, executate de sovietici fără sentinţă”, alcătuit de către Inspectoratul Jandarmeriei din Cernăuţi, în 1942, intră Rotariu Cosma, care a văzut lumina zilei în 1914. Martirul a „încercat a trece frontiera în Ţară” şi a căzut la Fântâna Albă. Au rămas să-l plângă scumpii săi părinţi, Vasile şi Elisabeta, draga lui soţie, Elena, şi fiul Mircea.
În „Tabelul de locuitorii morţi şi identificaţi din revoluţia din 1 aprilie 1941”, alcătuit de către Pretura plăşii Storojineţ, în 1943, în lista martirilor comunei Cupca, seceraţi de gloanţele grănicerilor stalinişti în Poiana Varniţei, este inclus Bicer Gheorghe al lui Ilie.
În documentele sovietice apare Bicer Gheorghe al lui Ilie, născut în 1918, în localitatea Cupca, fostul raion Hliboca, român, poseda studii primare, ţăran. A fost arestat de către reprezentanţii Detaşamentului de grăniceri nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS în ziua de 2 aprilie 1941 „pentru trădarea patriei”. Moare pe data de 9 februarie 1942, în lagărul comunist de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk, Federaţia Rusă. Reabilitat de către Procuratura regiunii Cernăuţi la 11 aprilie 1990.
Marcus Tullius Cicero susţinea cu multe secole în urmă: „Natura a plantat în minţile noastre o lungă sete de a vedea Adevărul”.
„Istoria nu este o „poveste”, nici o creaţie a „imaginarului”
Profesorul universitar Viorica Moisuc afirmă: „Istoria ne învaţă să înţelegem mersul lucrurilor de azi şi de mâine. Trebuie doar să ne aplecăm asupra ei. Istoria nu este o „poveste”, nici o creaţie a „imaginarului”, este o ştiinţă bazată pe cercetarea documentelor, a tuturor mărturiilor oferite de inepuizabila bogăţie a arhivelor şi care dezvăluie fapte, fenomene, evenimente în contextul lor politic, economic, social, diplomatic. Istoria trebuie înţeleasă şi asumată cu tot ceea ce a fost bun şi rău – dacă vrem să ajungem la cunoaşterea obiectivă a realităţilor în evoluţia lor firească”.
Până în prezent există „Tabelul de locuitorii morţi şi identificaţi din revoluţia din 1 aprilie 1941”, alcătuit de către Pretura plăşii Storojineţ, în anul 1943, în care sunt incluşi 24 de martiri căzuţi la Fântâna Albă.
Istoricul Irina Musienko, în articolul „Represiunile politice în Bucovina de Nord şi localităţile din ţinutul Hotinului în 1940-1941”, cu referire la Arhiva de Stat a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Serviciului de Securitate al Ucrainei, menţionează: „Pe data de 1 aprilie 1941, circa 2 mii de ţărani din raionul Hliboca, cu cruci şi prapuri, au sosit în Hliboca, cerând organelor puterii sovietice să primească de la ei cererile de plecare în România, ameninţând că în cazul refuzului, vor trece singuri frontiera. La graniţă acest grup de oameni a fost oprit cu ajutorul armelor. 24 de persoane au fost împuşcate, iar în sate vor fi efectuate arestări în masă. Astfel, 7 locuitori ai satului Pătrăuţii de Sus, pentru participare la această acţiune, au fost arestaţi şi deportaţi în regiunea Sverdlovsk, unde 6 dintre ei au murit de foame”.
Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, în cartea „Fântâna Albă. Golgota Neamului”, afirmă: „După 50 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă s-a fondat Societatea „Golgota”. Aceasta a primit din partea Comitetului Regional de Partid o adeverinţă din arhiva grănicerilor despre aceea că, la 1 aprilie 1941, „în timpul încercării de a trece nelegal graniţa au fost ucise 24 de persoane”. Petru Grior, primul preşedinte al Societăţii „Golgota”, directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi, îşi propune să reconstituie adevărul despre masacrul de la Fântâna Albă şi din alte zone în baza datelor găsite în arhivele din Cernăuţi, Rădăuţi, Suceava, Câmpulung şi Botoşani. Rezultatele acestor cercetări de arhivă au fost publicate în cele şase volume intitulate „Cartea durerii. Martirii României”, la Cernăuţi (2011-2016)”.
În 2015, Centrul de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi a publicat o listă, cu un număr de 26 de martiri. Jurnalista Maria Toacă scrie: „În volumul „Cartea durerii”, partea a cincea, Petru Grior publică „Lista martirilor seceraţi de gloanţele grănicerilor sovietici în timpul masacrului sângeros de la Varniţa (Fântâna Albă) din ziua de 1 aprilie 1941, numele cărora au fost descoperite în documentele de arhivă”. De tot sunt 26, iar în lista celor arestaţi şi întemniţaţi în lagărele staliniste, unde au murit în chinuri cristice, găsim 28 de martiri, cel mai tânăr fiind Ilie al lui Ion Vladian, născut în 1923. Indiscutabil, numărul celor ce-şi dorm somnul sub brazii din pădurea Varniţei este de zeci de ori mai mare. Dar nici de 3-5 mii nu poate fi, căci întreaga coloană număra peste 3 mii de oameni. Exagerările de acest fel nu ne sunt de folos. Regretatul cercetător al trecutului, scriitorul şi publicistul Dumitru Covalciuc în repetate rânduri a criticat vehement erorile referitoare la numărul românilor masacraţi la Fântâna Albă” (BucPress, 1 aprilie 2022).
În revista „Vatra Noastră Românească” din aprilie-iunie 2015, Paul-Mircea Iordache, redactorul-şef al acestei reviste, care apare la Botoşani, România, a publicat un interviu, în cadrul căruia mult regretatul Dumitru Covalciuc menţiona: „Coloana a avut până la 1.500 de oameni. Noi vorbim, găsim… În fiecare sat de pe valea Siretului, pe cruci, sunt trecuţi cei care au murit la Fântâna Albă: ba-s opt, ba-s cinci, ba-s doisprezece; 28 au murit, acolo; în groapă la Hliboca, în cimitirul evreiesc, sunt cei trecuţi prin beciurile N.K.V.D.-ului, atâţi au fost duşi în lagăre. O mai fi murit prin pădure, răniţi, poate asta noi nu ştim”.
În continuare, unul dintre principalii cercetători ai masacrului de la Fântâna Albă relata: „Nu, fraţilor, nu-i Katynul românilor Fântâna Albă! Ştiţi unde e Katynul românilor?… Karelya – Onega, nu Ladoga! Acolo, în spatele gării Vicika, au fost aruncaţi două mii de români, la începutul iernii din 1945. Aceştia n-au mai venit acasă…”.
Petro Chirstiuc extrage din raportul adresat lui Stalin de către Nichita Hruşciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, în cartea „Ghiocei însângeraţi”, următoarele: „În jurul orei 19 a zilei de 1 aprilie o mulţime de 500-600 de oameni a încercat în raionul Hliboca să treacă în România. Grănicerii au deschis focul asupra lor. În rezultat au fost ucişi şi răniţi circa 50 de oameni, ceilalţi au luat-o la fugă. Peste graniţă n-a trecut nimeni”.
Reieşind din cele expuse, se naşte fireasca întrebare: câţi martiri, seceraţi de gloanţele grănicerilor sovietici, îşi dorm somnul veşnic în Poiana Varniţei? În anii 1942-1943, Guvernământul Provinciei Bucovina, cu ajutorul organelor de poliţie şi ale Inspectoratului de Jandarmi din Cernăuţi, a efectuat cercetări serioase şi temeinice, referitoare la masacrul de la Fântâna Albă. Autorităţile Statului Român au fost cointeresate să scoată la lumina zilei adevărul despre fărădelegile, săvârşite de către imperiul bolşevic pe teritoriul ţinutului mioritic. În urma acestor cercetări minuţioase, au fost identificate numele a 24 de martiri. Această cifră figurează şi în documntele Detaşamentului de grăniceri din regiunea Cernăuţi. Ea apare şi în unele materiale ale unor istorici din Ucraina.
Mult regretatul Dumitru Covalciuc, cercetând inscripţiile de pe pietrele funerare ale monumentelor din localităţile de pe Valea Siretului, ridicate în memoria martirilor neamului, a ajuns la concluzia că pe crucile comemorative sunt incrustate numele a 28 de martiri, care au căzut în Poiana Varniţei.
Există versiunea, că „numărul celor ce-şi dorm somnul sub brazii din pădurea Varniţei este de zeci de ori mai mare”. Unele publicaţii din Patria istorică scriu: „Soldaţii sovietici, ascunşi în pădure, au secerat, în scurt timp, mii de vieţi”. Care surse stau la baza acestor afirmaţii?
„Adevărul istoric este unul şi acelaşi pentru vremuri şi popoare”.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de cercetări istorice și culturale Cernăuți
(Va urma)
