Sătui de „marea fericire” adusă de la Kremlin
În luna martie 1941, un zvon a străbătut cu iuţeala fulgerului ţinutul mioritic, anunţând că locuitorii primesc dreptul să părăsească în mod legal regiunea Cernăuţi. Acei, care doreau să schimbe locul de trai, erau datori să înainteze cereri organelor locale de resort, alcătuite în limba rusă sau ucraineană, în care să indice motivul plecării. După cum s-a constatat mai târziu, zvonul a fost lansat de către reprezentanţii Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, cu scopul de a scoate la iveală atitudinea băştinaşilor faţă de regimul stalinist, instaurat pe meleagurile carpatine.
Locuitorii din ţinut, care nu cunoşteau rusa sau ucraineana, s-au adresat preşedinţilor şi secretarilor consiliilor săteşti cu rugămintea de a-i ajuta la scrierea cererilor pentru plecare în România. Conducătorii localităţilor româneşti, înscăunaţi de puterea sovietică dintre foştii participanţi la mişcarea subversivă din ţinut în perioada interbelică, îndeplineau, contra sumei de cinci ruble, rugămintea băştinaşilor care se săturaseră de „marea fericire” adusă de la Kremlin.
La 24 martie 1941, românii din localităţile storojineţene s-au adunat în oraşul Storojineţ, înaintând organelor raionale de resort cererile de plecare în Patria istorică. Autorităţile staliniste au refuzat să primească cererile, clasificând adunarea băştinaşilor drept o manifestare antisovietică, oamenii împrăştiindu-se pe la casele lor. Însă frica va fi înlocuită în sufletele conaţionalilor cu vechea dragoste de libertate. Se apropia vertiginos ziua, când mii de oameni se vor porni, ca un şuvoi năvalnic de apă vie, în căutarea libertăţii şi a unei vieţi lipsite de frică. Această zi se va transforma într-un imn creştin al sufletului mioritic, într-un act de iubire faţă de Patria străbună. Răzeşii din Valea Siretului ştiau că „Dumnezeu, care ne-a dat viaţa, ne-a dat libertatea în acelaşi timp”.
Cu sufletele pline de credinţă şi cu chipul Mântuitorului pe crucile sfinte, băştinaşii au pornit la drum
În dimineaţa zilei de marţi, 1 aprilie 1941, în cea de a 5-ea săptămână a Postului Mare, peste 1.500 de locuitori din satele Pătrăuţii de Sus, Cupca, Pătrăuţii de Jos şi Suceveni, în rândurile cărora se aflau bărbaţi, femei şi copii, toţi îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, s-au adunat în curtea bisericii din Suceveni, cu scopul să pornească spre centrul raional Hliboca, pentru a înainta organelor locale ale puterii bolşevice cererile lor de plecare în România. Din lăcaşul sfânt al satului sunt scoase trei cruci, la care vor fi atârnate ştergare albe, demonstrând prin aceasta că viitoarea procesiune poartă un caracter paşnic. Apoi, cu toţii, au îngenuncheat în curtea bisericii şi, susţinuţi de sunetele pline de jale ale clopotelor de aramă, au adresat o ferbinte rugăciune către Domnul, pentru ca El să-i aibă sub ocrotirea Sa.
Cu sufletele pline de credinţă şi cu chipul Mântuitorului pe crucile sfinte, băştinaşii au pornit la drum. La hotarul satului Suceveni, lângă podul de peste apa Siretului, convoiul de oameni a fost întâmpinat de către 13 grăniceri sovietici, conduşi de un ofiţer comunist, care, scoţând săbiile din teacă, s-au răstit la oameni, poruncindu-le să se întoarcă la casele lor. Pentru a-i intimida pe români, un soldat a lovit cu sabia crucea din capul coloanei. Sabia s-a rupt în două. Oamenii, văzând în aceasta un semn susţinător al Domnului, înlăturându-i pe grăniceri, şi-au continuat mersul spre centrul raional.
Spre Hliboca s-au îndreptat şi alte grupuri de băştinaşi din satele de pe Valea Siretului, mânaţi de idealurile naţionale, pătrunşi de năzuinţa de libertate şi sentimentul frăţiei de neam. Ei erau urmaşii falnicilor înaintaşi, care au trăit pe aceste mândre meleaguri istorice, pline de glorie, ale Daciei străbune.
Un soare gingaş de primăvară învăluia glia strămoşească şi pământul se trezea din amorţeala unei ierni grele şi îndelungate. Brânduşele firave şi dornice de viaţă, venite parcă din împărăţia poveştilor, domneau pe crestele dealurilor, împânzind întreaga întindere moldavă. Razele soarelui încălzeau inimile ţăranilor care doreau să trăiască liberi, nu sub jug asupritor, în condiţii de permanentă teroare, frică şi umilinţă. În fruntea coloanelor, care intrau în Hliboca, păşeau Ion Musteaţă, Tudor Semeniuc, Ion Bojescu, Nazarie Iliuţ, Gherasim Guşulea, Petru Duşceac, Florea Grosu, Ion Grosu, Grigore Bojescu, Constantin Holunga, Constantin Bojescu, Nicolae Galac. Numărul băştinaşilor adunaţi în Piaţa Centrală a raionului a crescut până la 5 mii de oameni.
Mult râvnita libertate se afla în „ţara din zare”
În această străveche aşezare bucovineană, unde se afla sediul Secţiei Raionale Hliboca a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, băştinaşii, purtând prapurii şi crucile cu chipul Mântuitorului pe ele, scoase din lăcaşurile sfinte, intonau Imnul României, scandând „Trăiască regele Mihai!”, „Trăiască mareşalul dezrobitor!”. Vocea oamenilor ajungea până la pădurea din Dumbrava Roşie, „de unde spiritul marelui Ştefan îi privea cu dragoste şi îi încuraja”.
Reprezentanţii organelor represive din raion, aceşti copoi ai regimului totalitar, cu sufletele pline de ură şi duşmănie, aduşi din toate colţurile fostului imperiu sovietic pentru promovarea unei politici de deznaţionalizare şi rusificare a populaţiei băştinaşe, au refuzat să primească cererile oamenilor. Dar românii, care de-a lungul mileniilor au înfruntat cu bărbăţie şi eroism toate vitregiile vecinilor, păstrându-şi şi afirmându-şi fiinţa naţională, n-au renunţat.
Supăraţi şi indignaţi de această fărădelege, urmaşii legendarului Decebal, mândri şi dornici de libertate, asemenea strămoşilor lor, au început să scandeze că nu mai doresc să trăiască în „raiul” bolşevic, unde birurile, pe care trebuie să le plătească ţăranii, sunt imposibil de suportat şi unde teroarea era ridicată la rangul de principiu.
Părăsind Hliboca, băştinaşii s-au îndreptat către Suceveni, planificând ca, din centrul acestei localităţi, să pornească cu toţii spre frontiera sovieto-română, sperând în înduplecarea autorităţilor staliniste.
Însă, în vatra satului Suceveni au apărut câţiva ofiţeri şi soldaţi sovietici, care au început a parlamenta cu lumea adunată, sfătuindu-i pe ţărani să se întoarcă la casele lor. Totodată, bolşevicii doreau să câştige timp pentru mobilizarea forţelor necesare, capabile să oprească mulţimea. Românii, hotărâţi să ducă la bun sfârşit pornirea lor, n-au ascultat de vorbele staliniştilor, apucând calea spre mult râvnita libertate, care se afla în „ţara din zare”, după cum va spune în 2008, în timpul manifestărilor comemorative din Poiana Varniţei (Fântâna Albă), profesorul şi poetul Romeo Săndulescu, fostul Consul General al României la Cernăuţi. Băştinaşii meleagurilor voievodale ştiau că în Patria lor istorică străluceşte cerul şi soarele aruncă scântei, se aude sunetul de dimineaţă al grâului de aur, romaniţa prezice viitorul destinului tău; îngrijorate de visurile tale, izvoarele plâng spuzite de dor. În această fermecătoare ţară lucesc ochii inului înflorit şi cad boabele de rouă ca nişte lacrimi. Ei doreau să ajungă în lumea unui trecut glorios al tradiţiei milenare de existenţă naţională.
În Poiana Varniţei a lăcrimat Mântuitorul, răstignit pe cruce
La un colţ al pădurii din Suceveni, convoiul băştinaşilor a fost somat de un grup de soldaţi sovietici care, pentru a intimida mulţimea, au tras o salvă în aer. Acest avertisment n-a exercitat nicio influenţă asupra oamenilor. Ei şi-au continuat drumul spre frontieră. Pe teritoriul satului Fântâna Albă din fostul raion Hliboca, lângă cantonul Varniţa, la o depărtare de doi kilometri de hotarul instalat la finele Cireşarului 1940, coloana de oameni paşnici a fost oprită de grănicerii stalinişti, proptiţi la marginea codrului secular. La semnalul comandantului, responsabil de efectuarea acestei operaţiuni, au pornit să ţăcănească din trei părţi mitralierele bolşevicilor, secerând rândurile conaţionalilor. Rafalele focului ucigător al mitralierelor se contopea cu vaietele muribunzilor, cu vocile pline de durere ale răniţilor, cu bocetele femeilor şi cu strigătele sfâşietoare ale copiilor, cu răcnetele infernale ale satrapilor stalinişti şi cu sângele martirilor, care curgea din belşug, acoperind glia strămoşească.
În acea zi, în Poiana Varniţei, a lăcrimat Mântuitorul, răstignit pe cruce. Mureau cu dorul de Ţară în inimi fiii şi fiicele neamului. Au căzut, cu sufletul neîmpăcat, în floarea vârstei, românii.
În ziua de 1 aprilie 1941 au sângerat cerul şi pământul, s-a îngrozit Valea Siretului
În ziua de 1 aprilie 1941 au sângerat cerul şi pământul. S-a îngrozit Valea Siretului. Unii, care au reuşit să scape de gloanţele grănicerilor bolşevici, „refugiindu-se în pădurea din apropiere, au fost ajunşi din urmă de cavaleria sovietică şi măcelăriţi cu sabia”. Martirii sunt aruncaţi în gropi comune. Ei îşi dorm somnul veşnic la poale de codru verde. Fagii seculari le freamătă la creştet.
La Varniţa, la poale de codru verde
Pe data de 28 ianuarie 1943, Vasile N. Florescu, Guvernatorul Provinciei Bucovina, s-a adresat către Pretorul plăşii Storojineţ cu următoarele cuvinte: „În referire la raportul Dumneavoastră nr. 248 din 21 ianuarie a. c., referitor la insurecţia locuitorilor din comuna Suceveni, avem onoare a Vă ruga să binevoiţi a ne comunica dacă cei asasinaţi şi îngropaţi în groapă comună au fost exhumaţi şi îngropaţi creştineşte? Câţi dintre cei omorâţi au fost identificaţi şi câţi nu?”.
În ziua de 1 februarie 1943, Primpretorul plăşii Storojineţ, Gheorghe Scraba, scria Guvernatorului Provinciei Bucovina: „La ordinul Dumneavoastră nr. 775 din 28 ianuarie 1943, avem onoare a Vă raporta că nici unul dintre locuitorii asasinaţi şi îngropaţi în groapa comunei Fântâna Albă, nu au fost exhumaţi şi înmormântaţi apoi creştineşte. Din cei omorâţi acolo, din informaţiile luate de la locuitorii, care au luat parte activă şi au fost prezenţi la măcel, s-a putut identifica un număr de 24 de locuitori”. La informaţia în cauză s-a alăturat „Tabelul de locuitorii morţi şi identificaţi din revoluţia din 1 aprilie 1941”:
comuna Cupca:
Țugui Mihai al lui Vasile
Plevan Arcadie al lui Teodor
Belmega Ioan al lui Teodor
Bicer Gheorghe al lui Ilie
Dușceac Ioan al lui Teodor
comuna Suceveni:
Sucevan Constantin al lui Vasile
Bostan Dragoș
Mihailovici Ilie al lui Vasile
Sidoreac Vasile al lui Alexa
comuna Pătrăuții de Sus:
Ursulean Varvara a lui Nichita
comuna Pătrăuții de Jos:
Liciman Simion
Savu Pavel al lui Ioan
Popescu Petru al lui Ioan
comuna Carapciu:
Tovarnițchi Gheorghe al lui Dumitru
Tovarnițchi Ilie al lui Zaharie
Tovarnițchi Vasile al lui Pavel
Tovarnițchi Traian al lui Gheorghe
Corduban Nicolae al lui Dumitru
Opaiț Cozma al lui Ilie
Opaiț Gheorghe al lui Nistor
Dabâca Teodor al lui Gheorghe
comuna Iordănești:
Halac Ioan al lui Dumitru
comuna Petriceni:
Lazurca Gheorghe al lui Teodor
Botariu Cozma al lui Vasile
Informaţia Preturei plăşii Storojineţ, adresată Guvernământului Provinciei Bucovina, a fost semnată de către Primpretorul Gheorghe Scraba şi Pretorul Dragoş Strugariu.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de cercetări istorice și culturale Cernăuți
(Va urma)
