Despre Societatea Doamnelor Române din Bucovina s-a scris la timpul potrivit, încercându-se o încadrare a acesteia în ceea ce istoricii și sociologii au numit feminism, ca mișcare socială organizată și revendicativă. Cercetarea documentelor istorice atestă și în Bucovina o schimbare fundamentală în condiția femeii, proces declanșat de transformările revoluționare specifice epocii moderne. În primele decenii ale sec. al XIX-lea, în Bucovina, ca și în celelalte provincii ale Imperiului Austriac, se instalaseră condițiile absolut necesare pentru antrenarea femeii în viața socială, reluându-se în formule similare cu ceea ce I.H. Rădulescu motivase în al său „Curier de ambe sexe” (1837): „jumătate din omenirea contemporană este de sexul cel frumos și deosebit, că și ea poate să-și reclame în societate drepturile de om atingătoare de felul său”.
Ieșirea femeii române din cadrul preocupărilor strict casnice a devenit vizibilă la 1848, atunci când îndemnurile generației pașoptiste și ale celei unioniste, adresate în repetate rânduri femeilor române de a se angaja, alături de soții și frații lor, în acțiunea de modernizare pe temeiuri democratice a țării, nu au rămas fără ecou. Silvia Balan scria despre unica fiică a stolnicului Iordachi Murguleț, Ilinca, mama fraților Hurmuzachi, educată și elegantă moștenitoare a moșiei Mihalcea, de lângă Cernăuți, ca despre o entuziastă susținătoare a cauzei naționale. Într-una dintre notele publicate de Dionisie Olinescu în revista lui Iosif Vulcan, „Familia”, se menționează că, pentru a nu rămâne „înapoia românilor din Ungaria”, în anul 1856 „s-a pornit înființarea societăților doamnelor române din diferite orașe de căpetenie”.
În anul 1859, în același periodic, sunt amintite numele a două bucovinence angajate în acțiuni filantropice, Elena Popovici Logothetti și Natalia Hurmuzachi, iar în anul 1877 se consemnează existența unui comitet menit să-i ajute pe românii de pe frontul ruso-româno-turc. Cele douăsprezece membre ale sale, împărțite în două filiale corespunzătoare celor două ținuturi — Cernăuți (aflată sub conducerea Nataliei Hurmuzachi) și Suceava (coordonată de Elena Popovici Logothetti) — au contribuit cu „multă dragoste și râvnă” la „reușita războiului și pecetluirea independenței”, colectând medicamente, bandaje, alimente și bani pentru cei „aflați pe câmpul de luptă sau în spitalele de campanie”.
Celor două „doamne române” li s-a alăturat Isabelle de Buchenthal-Dobrovolski, soția lui Gheorghe Flondor. Activând în cadrul Societății Muzicale „Armonia”, împreună cu fiii săi și cu muzicianul Leon cavaler de Goian, ea avusese mărețul și fericitul gând de a preface viața tristă și monotonă într-un „rai de veselie”, reușind să atragă mulți români și să scoată la iveală graiul, portul, datina și cântecele naționale. În anul 1885, aceeași Isabelle Flondor a luat inițiativa ajutorării elevilor nevoiași cu haine, drept recompensă pentru rezultatele bune obținute la învățătură. Cum aceste ajutoare erau insuficiente, directorul Școlii greco-ortodoxe din Cernăuți, Ioan Litviniuc, a apelat la bunăvoința mai multor reprezentante ale „elitei naționale”, rugându-le să colecteze ceva pentru „românașii necăjiți”. Au răspuns solicitării sale: Alma Volcinschi, Aglaia Isopescul, Olga Grigorcea și Sofia Ștefanovici. Din colecta lor au fost distribuite haine în valoare de 450 de florini, în prezența arhiepiscopului Arcadie Ciupercovici, restul de 1548 de coroane fiind predat Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, reprezentată de vicepreședintele acesteia, arhimandritul Miron Mihai Călinescu.
Înțelegând rostul unei astfel de întreprinderi, dar intuind și potențialul care transcende filantropismul, el le îndeamnă pe binefăcătoarele celor sărmani să înființeze o societate a doamnelor române, asigurându-le de sprijinul și binecuvântarea sa. Însăși baroana Eufrosina Hurmuzachi le adresase acestora întrebarea: „Dumneavoastră de ce nu fondați o societate? Asta era dorința cea mai vie a soțului meu, fiindcă sunt convinsă că damele din Bucovina, cu puterile unite, ar putea lucra pentru înaintarea culturii poporului nostru. De-aș fi mai tânără, aș fi și eu cu dumneavoastră”.
Stabilind o cronologie a evenimentelor, Sofia Ștefanovici fixează începuturile organizației în toamna anului 1888, atunci când Elena Popovici Logothetti, Veronica Mitrofanovici, Ștefania Hurmuzachi, Aglaia Isopescul, Alma Volcinschi, Sofia Ștefanovici și Olga Grigorcea au pus bazele Societății Doamnelor Române din Bucovina. Un an mai târziu, în noiembrie 1889*, s-a convocat o adunare în cadrul căreia a fost ales un comitet provizoriu de „doamne române din diferite stări” care să facă preparativele pentru înființarea acestei societăți și să elaboreze statutul. Adunarea generală a fost convocată pentru data de 25 ianuarie 1891 la Cernăuți, acolo unde își avea sediul. La ceremonia de constituire a societății au luat parte 55 de femei române din Bucovina sau cele ce formaseră organizația „româncele din toate stările și toate timpurile”.
Numărul 10 din 27 mai 1895 al ziarului „Deșteptarea” populariza scopul societății: acela de a lucra „pentru sporirea învățământului, mai ales la partea femeiască a poporului român din Bucovina și sporirea lucrurilor de casă, adică a feluritelor țesături și cusături. Ca să ajungă la ținta aceasta, societatea îndeamnă pe părinți să-și trimită copiii regulat la școală, dă spendii și ajutoare, tipărește cărți și alte scrieri folositoare, încurajează acele femei ce fac țesături și cusături frumoase, dându-le daruri și grijește ca aceste lucruri să poată fi vândute”.
O primă condiție pentru funcționarea societății a fost extinderea ei în întreaga Bucovină prin deschiderea unor filiale în orașe și sate, iar aprobarea statutelor de către guvernul țării, în 31 martie 1891, a facilitat acest proces. Prima filială a societății a luat ființă la Suceava, în decembrie 1891, sub conducerea Veronicăi Mitrofanovici. În aceeași perioadă, Elena Popovici a deschis o filială la Stupca, iar Elena Voronca la Mihalcea. Altele au apărut la Bilca, în 31 ianuarie 1892, prin grija Mariei Brăilean, la Câmpulung Moldovenesc în 1892 și la Siret, la 26 mai 1892. Până în anul 1906, presate de ceea ce doamnele române numeau „pericolul deznaționalizării românilor”, societatea a ajuns să numere 30 de filiale cu peste 230 de membre.
În ce privește acțiunea caritabilă, care adăuga componentei feministe o dimensiune națională specifică asociațiilor de femei create în provinciile românești aflate sub dominație austro-ungară, la numai un an de la crearea oficială a societății, în 22 martie 1892, doamnele române au inițiat la Cernăuți un curs de limba română. Pentru subvenționarea sa, Victoria Grigorcea a oferit comitetului o rentă anuală de 200 de coroane. Dacă în anul 1892 cursul a fost frecventat de 142 de fete, în anul 1893 numărul lor a ajuns la 172, iar în 1894 la 217 cursante. Limba română se preda timp de 7 ore pe săptămână, în localul Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, iar la examene urmau să participe atât comitetul organizator, cât și părinții elevelor.
S-au ținut mai multe examene. Prima probă de acest fel s-a desfășurat la 24 martie 1893, sub îndrumarea învățătoarei Ștefania Turețchi. Alt examen a fost pe 18 iulie 1893, atunci când „fetițele cele mai mici au cântat, au dat o serie de răspunsuri din materii mai intuitive și au declamat multe poezioare, potrivite priceperii lor”. Festivitatea s-a încheiat cu discursuri care încurajau frecventarea cursului și cu decernarea de premii elevelor merituoase. Intervenția Sofiei Ștefanovici pe lângă comitetul societății a făcut ca 20 de școlărițe, dintre cele mai sărace, să fie primite în camerele laterale ale sălii de curs. Masa și găzduirea erau gratuite, iar supravegherea cădea în sarcina Catincăi Popescu, o preoteasă văduvă. Așa a luat ființă unul dintre primele internate de fete.
Col. r. Ioan ABUTNĂRIȚEI
Bibliografie: „Istoria Bucovinei, perspective și interpretări”, autor Colectivul de cercetători ai Institutului Bucovina-Rădăuți al Academiei Române și colaboratorii, Editura Universității „Ștefan cel Mare”, Suceava, 2022, pag. 391-398.
Imagine ilustrativă
