Începutul articolului:
Atacul lui Ștefan cel Mare asupra otomanilor a fost fulgerător. El lovește cu vitejii săi ariegarda oștii otomane, unde spera să fie și Mahomed al II-lea. Luați prin surprindere, tabăra otomană este cuprinsă de panică. Sângele dușmanilor curgea înroșind valea, în rândul turcilor se produce învălmășeală. Cuprinși de frică, aceștia o iau la fugă și caută o cale să scape. Mulți sunt împinși în albia pârâului „cu apă puțină și cu malurile înalte” și sunt călcați în picioare de cei care veneau din urmă. Ienicerii cad răpuși de obuzele trase de tunuri și săgețile arcașilor, care s-au urcat pe „zidul” improvizat din căruțe, la porunca Voievodului. Degeaba ienicerii se străduiau să treacă peste cadavre și să urce malul înalt și abrupt al pârâului, pentru a ajunge în tabăra fortificată a lui Ștefan al III-lea – ei deveneau ținta puștilor și săgeților și îngroșau mormanele de cadavre. Apa pârâului s-a înroșit, sângele curgea anevoios la vale. Puși pe fugă, ienicerii căutau o cale de salvare. Însuși Ștefan al III-lea își îndemna vitejii să lupte, aflându-se în locurile cele mai primejdioase, în timp ce îl căuta cu privirile pe sultan care sta retras în spatele ariegardei, fiind apărat de spahii.
Văzând că ienicerii sunt pe cale să cedeze și dau înapoi în fața presiunii puse de vitejii lui Ștefan cel Mare, Mahomed al II-lea intră personal în luptă, însoțit de călăreți, care făceau zid în jurul lui. Asta și-a dorit Ștefan cel Mare, asta a urmărit prin ofensiva pregătită dinainte și prin atacurile concentrate, pe care le-a dat otomanilor cu toate forțele pe care le avea – cu tunuri, puști, arcuri cu săgeți și lovituri nimicitoare cu călereții. Scopul său era să-l mânie pe sultan și să-l determine să intre în luptă, cum a făcut și la Belgrad în bătălia finală, scăpând cu viață pentru că s-au jertfit pentru el mai mulți comandanți între care și aga ienicerilor. De astă dată Voievodul a vrut să-l atragă în luptă pentru a-i lua viața. Mânios pe ienicerii lui, care dau înapoi în fața oștilor Moldovei, Mahomed al II-lea ia sabia și intervine pentru a-i încuraja.
Aranjând o formație în vârf de lance, Ștefan cel Mare lovește năprasnic în spahii, încercând să ajungă la sultan, dar aceștia se adună tot mai mulți în jurul lui, formând un zid de nepătruns – la fel s-a petrecutși la Belgrad, la fel a fost și în timpul atacului de noapte, dat de Vlad al III-lea Drago, aceasta fiind o tactică folosită de ieniceri. Încurajați de prezența sultanului, ienicerii se opresc din fugă (cum au făcut de obicei, exemplul sultanului având un rol covârșitor asupra moralului oștilor otomane) și refac rândurile, escaladând malurile râului din apropiere, apoi fortificația făcută de moldoveni. Vitejii lui Ștefan al III-lea nu cedează, apără cu toate puterile lor fortăreața, dar sunt doborâți de numărul dușmanilor care vin tot mai mulți din urmă, înlocuindu-i pe cei uciși. Forțe proaspete și odihnite îi copleșesc pe moldoveni. Văzând situația, Ștefan cel Mare are o nouă încercare de a pătrunde la sultan. Urmat de o mână dintre cei mai viteji ostași ai săi, își taie drum spre locul unde se afla Mahomed al II-lea. Doar câțiva pași îi despărțea. Fluturând amenințător sabia, Voievodul Moldovei îl provoacă la luptă. Înfuriat pe cel care i-a provocat atâtea pierderi, Mahomed al II-lea se avântă și el spre Voievod, dornic să se răzbune. Ștefan cel Mare se folosea de această meteahnă a sultanului, el știa de la vărul său, Vlad al III-lea Drago, că Mahomed al II-lea se mânia ușor, i-a povestit cum într-o zi, făcând o plimbare prin grădina Palatului imperial, a observat că dintr-un pom lipsea singurul fruct făcut în acel an, de care știa că a dat în pârg. S-a mâniat atât de tare, încât a poruncit să-i aducă în fața lui pe toți grădinarii, pe care i-a spintecat cu sabia să găsească în stomacul lor rămâșițele fructului și astfel să dea de hoț.
Furios pe voievodul Moldovei, acum pe Mahomed al II-lea nu-l mai puteau opri nici cei din jurul lui. Doar câteva momente îi despărțeau, Ștefan cel Mare și nebiruitul sultan erau la numai câțiva pași unul de altul. Care ar fi fost rezultatul confruntării între cei doi mari eroi ai omenirii, cei mai viteji dintre vitejii din vremea lor? Numai Dumnezeu ar putea ști, dar și El pe moment și-a întors privirile de la apărătorul Creștinătății, care deodată se prăvale de pe calul lovit de lancea trimisă de un călăreț otoman, era se pare un comandant al oștilor de spahii. Doar o palmă despărțea locul unde s-a împlântat lancea de piciorul Voievodului, unde a vrut să lovească spahiul. Speriat de lovitura primită, calul ridică amenințător picioarele de dinainte asupra spahiului care l-a atacat, punându-l în pericol pe călăreț. Unul din viteji, aflat în preajmă, îi dă mâna Voievodului și îl ajută să sară din șa, înainte de a fi aruncat la pământ de armăsar. Ștefan cel Mare urcă grabnic pe un alt cal, în timp ce vitejii din preajma sa îl apără cu piepturile lor, de dușmani. Totul s-a petrecut în câteva secunde, care au decis soarta bătăliei. Câteva secunde care au făcut istorie, în care au fost la un pas să piară fie Mahomed al II-lea, fie Ștefan al III-lea al Moldovei.
De la un pas de a se confrunta cu mai marele otomanilor, Ștefan al III-lea a fost la o fracțiune de secundă să-și piardă viață. Acoperit de vitejii lui, care îl înconjoară din toate părțile, Voievodul se retrage spre locul stabilit dinainte pentru retragere. Văzând că sunt copleșiți de numărul dușmanilor și a pierdut momentul confruntării cu sultanul, a dat și el poruncă să se sune retragerea. În sunetul tulburător al trâmbițelor, vitejii lui Ștefan al III-lea dispar ca niște umbre în ascunzișul pădurilor din jur, retrăgându-se în grabă pe caii lor puternici, renumiți în toată lumea pentru viteza cu care alergau. Au ieșit prin ieșirea lăsată în fortificația făcută dinainte, părăsind tunurile și carele de luptă, îndreptându-se călări spre Cetatea Neamț, care îi aștepta cu porțile deschise. De aici vor merge mai departe, după câteva ceasuri de odihnă, lăsând răniții în cetate să fie oblojiți la adăpostul zidurilor de necucerit ale cetății.
După neizbânda de la Valea Albă, Ștefan cel Mare s-a retras în munți, în așteptarea ajutoarelor promise de regele Matia. El a fost dinainte informat printr-o scrisoare trimisă de vărul său, Vlad al III-lea, Drago, că oștile ungurești vor întârzia, fiind rugat de acesta să nu înceapă luptele cu turcii până nu vor ajunge ei în Moldova. Textul scrisorii scoate la iveală îngrijorarea lui Vlad Drago pentru viața lui Ștefan al III-lea și legătura trainică între cei doi veri care s-a păstrat toată viața. Scrisoarea lui Ladislau, trimisul lui Vlad III, Drago, la Ștefan al III-lea al Moldovei, este dovada faptului că voievodul a fost informat că în Transilvania s-au adunat ajutoarele promise de regele Matia Corvin, pe care trebuia și putea să le aștepte, având în vedere că a evacuat oamenii din calea turcilor, a dat foc caselor și a ascuns merindele, a pregătit cetățile pentru apărare, întârzierea oștilor adunate în Transilvania fiind o stratagemă menită să abată atenția sultanului de la adevăratul scop urmărit de voievod.
Marea bătălie de la Valea Albă nu a urmărit atât înfrângerea oștilor otomane, pe care oricum Ștefan al III-lea n-ar fi reușit să le nimicească și pune pe fugă cu cei 10-12 mii viteji cu care i-a înfruntat, ci atragerea în capcană a lui Mahomed al II-lea cu intenția de a-l ucide. La această concluzie concură și locul bătăliei ales cu grijă de voievod, o zonă deluroasă, împădurită, unde se puteau ascunde, iar proximitatea față de Cetatea Neamț oferea posibilități să se adăpostească în scurt timp, aceasta fiind bine fortificată și pregătită de apărare, dovadă că otomanii n-au putut s-o cucerească, cum de altfel n-au reușit nici cu Cetățile Suceava și Hotin.
Dacă în acele momente ar fi intervenit principii creștini pentru a ataca în forță, pe apă și pe usca, cum le scria Voievodul după victoria de la Vaslui, ar fi reușit să elibereze țările europene, cucerite de otomani și poate chiar Constantinopolul. În afara oștilor trimise de regele Matia, nici unul din principii creștini nu a trimis ajutoare, care să fi intrat în luptă. Ștefan al III-lea și oștile trimise de regele Matia nu au continuat ofensiva pornind în urmărirea sultanului pe cuprinsul Imperiului Otoman, pentru că nu aveau suficiente forțe de atac, iar în lipsa implicării altor țări creștine, care au promis ajutor, știau că nu au șanse de izbândă.
Voievodul nu a reușit să-l asasineze pe Mahomed al II-lea, dar nici sultanul nu a reușit să-i cucerească nici o cetate, fiind nevoit să se întoarcă fără nici o izbândă și cu numeroase pierderi. Va părăsi în grabă Moldova în cursul lunii august, oștile otomane fiind puse pe fugă de cele venite din Transilvania, care i s-au alăturat lui Ștefan vodă. După ce în țară nu mai rămâne nici un picior de otoman, oștile Moldovei și cele maghiare merg în Țara Românească și îl alungă pe Laiotă Basarab, locul acestuia fiind luat de Vlad al III-lea Drago. Papa se afla încă la Assisi, se va întoarce la Roma abia în octombrie, când a primit asigurări că nu mai sunt bolnavi de ciumă. Deși nu a fost dusă până la capăt, cruciada antiotomană a lui Ștefan al III-lea va slăbi pentru o vreme forțele Imperiului Otoman și va opri valul de cuceriri al lui Mahomed al II-lea, care plănuia să ocupe toată Europa. După cele două bătălii, sultanul va trebui să accepte negocieri de pace nu doar cu Regatul Poloniei, ci și cu Veneția și alte țări europene, ceea ce le va da răgaz să se pregătească.
Cu tot eșecul pe care l-a avut și pierderile suferite, mai ales prin pârjolirea țării, Ștefan al III-lea nu renunță la Proiectul Dacia, pe care îl va duce mai departe prin o politică abilă de implicare în problemele europene și întărirea relațiilor cu mai marii lumii, în special cu Dogele Veneției, regele romanilor și cel al Regatului Ungariei, care îl vor susține și chiar oferi titlul de Re de Dacia, prin recunoașterea stăpânirii în Țara Românească, dar și a posesiuni în Transilvania, în guvernarea căreia va avea un rol hotărâtor.
Andrei BREABĂN,
scriitor
