În 26 iulie 2026 se împlinesc 550 de ani de la marea bătălie de la Războieni (Valea Albă) a voievodului Moldovei Ștefan cel Mare și Sfânt cu Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului și spaima creștinătății.
Una dintre problemele spinoase privind epoca lui Ștefan cel Mare, este cea care se referă la relațiile Moldovei cu Imperiul Otoman și motivațiile care au dus la bătăliile sângeroase cu turcii. Potrivit unei opinii răspândite, Voievodul a pornit aceste războaie mânat de dorința de eliberare a Moldovei de sub ocupația otomană. Dacă analizăm cu atenție evenimentele care au avut loc în epoca lui Ștefan al III-lea și le raportăm la documente aduse recent la lumină de echipa de cercetători ai Academiei Române, condusă de istoricul medievist Alexandru Simion, sub îndrumarea academicianului Ioan-Aurel Pop, vom avea o altă imagine cu privire la acele bătălii și la raporturile Voievodului cu otomanii.
Ajuns la putere în aprilie 1457, Ștefan al III-lea a moștenit înțelegerile convenite de predecesorul său, Petru Aron, Moldova având un statut privilegiat față de alte țări plătitoare de haraci. Prin Tratatul de închinare, negociat de marele logofăt Mihu în termeni extrem de favorabili, Moldova a intrat în Casa Păcii, o formă de alianță medievală. Astfel Înalta Poartă se obliga să nu se amestece în treburile ei interne și să-i respecte hotarele în schimbul unui haraci de 2.000 ducați ungurești de aur, care urma să fie plătit anual. Prin acel Tratat, semnat la 5 iunie 1456, la Curtea Domnească de la Vaslui, de Petru Aron, dregători și boieri, Moldova continua să fie o țară liberă și independentă, relațiile cu Imperiul Otoman fiind de vasalitate, fără alte obligații în afara plății tributului, o sumă modestă în comparație cu alte țări care au făcut pace cu otomanii. Era o înțelegere extrem de avantajoasă, prin care Imperiul Otoman se obliga să respecte drepturile Moldovei de a se guverna după propriile legi și obiceiuri, păstrându-și credința și tradițiile, să nu se amestece în nici un fel în problemele interne ale țării.
Ceea ce l-a determinat pe Ștefan cel Mare să intre în conflict cu Imperiul Otoman nu a fost dorința de eliberare a Moldovei, care nu era supusă turcilor, având doar un statut de vasalitate, iar 2.000 de galbeni era un haraci modest, ușor de plătit, ci promisiunea papei și a unor principi creștini de a realiza Proiectul Dacia sub autoritatea sa. Astfel, obiectivul urmărit a fost atragerea sultanului în Moldova, unde să se organizeze o capcană și să i se ia viața. În acest scop, Ștefan al III-lea, prin refuzul plății haraciului atrage oștile trimise în Moldova de către Mahomed al II-lea într-un loc anume ales pentru a le nimici și a-l determina astfel pe sultan să vină personal într-o expediție de revanșă, ocazie cu care să-i ia viața.
După cum rezultă și din scrisoarea trimisă Republicii Sfântul Marcu de rectorul Comunei Raguza, refuzul supunerii și plății haraciului atrage mânia lui Mahomed al II-lea, care dispune o expediție în Moldova, pentru a-l înlocui pe Ștefan al III-lea. Expediția fiind condusă de cel mai bun general al Imperiului Otoman, Eunucul Soliman Pașa, beilerbeiul Rumeliei care, din porunca sultanului, întrerupe asediul cetății albaneze Iskenderiye (Scutari) și se îndreaptă spre Moldova cu o oaste de peste 100.000 luptători. Pe drum i s-a alăturat și Laiotă Basarab (după alți autori Radu cel Frumos, revenit pe tron cu ajutor otoman), cu 17.000 de munteni.
Cu privire la mărimea oștii otomane, în documentele vremii sunt propuse cifre diferite care pornesc de la 30.000 de oameni și ajung la 400.000, ambele exagerate de cronicari, dar numărul exact al acestora nu-l cunoștea nici sultanul. Trupelor sultanale de ieniceri (care formau pedestrimea) și spahii (cavaleria ușoară), care alcătuiau oștile permanente, li se adăugau oștile de strânsură, formate din achingii, azapi și alte categorii de luptători, care se adunau voluntar pentru pradă. O cifră mai apropiată de adevăr ar fi cea cuprinsă între 60.000 și 100.000 de oameni, căreia i se adăugau muntenii și tătarii de pe Crâm, veniți în ajutor din porunca sultanului. Ștefan al III-lea avea și el o oaste destul de numeroasă, deși nu se ridica la numărul celei otomane. Cetele de viteji, împreună cu oastea țării, aveau la 40.000 luptători, cărora li se adăugau cei 1.800 maghiari trimiși de regele Matia Corvin, 5.000 de secui veniți în ajutorul Voievodului și 2.000 de călăreți din Polonia, având și 20 de tunuri, trimiși de Craiul Cazimir al IV-lea, potrivit Tratatelor de alianță încheiate. Artileria era completată și de cea a Moldovei, după anul 1470 Ștefan al III-lea a început să achiziționeze tunuri și alte arme de foc, sub privirile îngăduitoare ale regelui Matia Corvin.
Oștile otomane intră în Moldova în decembrie 1474, fiind întâmpinate de luptătorii lui Ștefan cel Mare, care îi hărțuiesc și îi atrag într-un loc mlăștinos în apropiere de Vaslui, ales cu grijă de Voievod. Aici otomanii vor suferi cea mai mare înfrângere din istoria lor, după cum avea să afirme sultana Mara Brancovici, soția tatălui lui Mahomed al II-lea.
„…niciodată armatele turceşti n-au suferit un dezastru atât de mare. A fost un grozav măcel şi puţin a lipsit să nu fie cu toţii tăiaţi în bucăţi şi numai cu greutate Süleyman paşa şi-a scăpat viaţa prin fugă”.
Potrivit cronicilor vremii, turcii au pierdut în jur de 40.000 oameni, între care un pașă, fiind luați mii de prizioneri și peste o sută de steaguri de luptă.
După bătălie, Voievodul împarte daruri oștenilor, îi împroprietărește pe vitejii care s-au remarcat în luptă și ridică din rândul voinicilor la rangul de viteji. Din steagurile și prada luată, a trimis o parte Craiului Cazimir, Papei și regelui Matia Corvin.După bătălie, papa Sixt al IV-lea îi oferă lui Ștefan al III-lea titlul de „atlet al lui Hristos”, o onoare deosebită pentru voievodul unei țări ortodoxe, titlu care se acorda doar principilor catolici pentru fapte deosebite în slujba creștinătății, numărul acestora fiind extrem de mic. Bula papală care certifică această înaltă distincție – însoțită se pare și de roza de aur, care începe să apară pe stema lui Ștefan al III-lea – a fost trimisă Voievodului la un an după bătălia de la Vaslui, tot prin trimis venețian, care îi va aduce și recunoașterea meritelor sale din partea Senatului venețian, prin statutul de cetățen al Veneției oferit Voievodului și membrilor familiei sale. Fosindu-se de acest statut, familia Voievodului se va adăposti în Veneția în timpul invaziei lui Mahomed al II-lea în Moldova.
La mijlocul lunii martie 1476, Mahomed al II-lea pornește din Istanbul și se îndreaptă spre Moldova, pentru a-l pedepsi pe Voievod. A luat cu el un pretendent la tron, un fiu al lui Petru Aron și după un popas făcut în Edirne (fostul Adrianopole), se îndreaptă spre Varna, unde ajunge în luna mai. Aici este întâmpinat de o solie a lui Cazimir al IV-lea, care îl roagă să nu intre în Moldova, a cărei vasal îi este Ștefan al III-lea, deoarece oștile otomane ar pricinui pagube prea mari, din care ar avea de suferit și Craiul. Acesta a fost singurul ajutor oferit de leși la cererea lui Ștefan al III-lea, care solicita sprijin în temeiul tratatului de vasilitate încheiat cu Craiul Cazimir al IV-lea. Răspunsul sultanului a fost pe măsură – ironizându-l pe regele Regatului Poloniei, Mahomed al II-lea se scuză că dacă ar fi fost informat din timp despre rugămințile măritului Crai, poate se răzgândea, dar așa este prea târziu, având în vedere cheltuielele făcute pentru pregătirea Expediției și angajamentele luate față de hanul crâmlean căruia i-a poruncit să i se alăture. Totuși, sultanul ar fi fost de acord să se oprească din drum, cu condiția ca Voievodul Moldovei să-i achite haraciul pe ultimii trei ani, să-i predea Chilia și să elibereze prinșii, cereri inadmisibile pentru Ștefan al III-lea.
În vara anului 1476, Moldova a fost atacată din trei părți: tătarii crâmleni la cererea sultanului atacă din nord, intrând în Moldova pe la Ștefănești pe Prut, o puternică flotă otomană atacă Cetatea Albă și Chilia, iar oștile otomane conduse de sultan trec Dunărea pe la Isaccea, împreună cu cele muntene conduse de voievodul Țării Românești. Cum tătarii au pornit spre Suceava, Ștefan al III-lea se îndreaptă mai întâi asupra lor și îi alungă peste hotare, apoi pleacă cu repeziciune spre sud pentru a apăra cetățile de la Dunăre, aflate în pericol, acestea fiind atacate și de o oaste de zece mii de tătari, conduși de hanul Eminek, care se retrag când primesc de veste că sălașurile lor din Crimeea au fost atacate de tătarii de pe Volga – la rugămintea lui Ștefan care era prieten cu hanul lor. Se remarcă de aici diplomația și strategia Voievodului, care a acționat pentru a reduce forța de atac a dușmanului.
După ce i-a alungat pe tătari, Ștefan al III-lea trimite răzeșii la casele lor să strângă grânele și să-și ia familiile să le adăposetască în munți, urmând să se adune la chemarea sa. Voievodul rămâne cu cei 10-12 mii de viteji, avându-l alături și pe fiul mai mare, Alexandru, care trebuie să fi împlinit 15 ani.
Mahomed al II-lea trece Dunărea fără probleme, dovadă că Ștefan cel Mare îl voia în Moldova, pentru a-l prinde în capcană. Pe drum, turcii găsesc o țară pustie, cu așezările părăsite și ogoarele arse, toate grânele au fost strânse și îngropate în locuri secrete, până și ierburile și papura din mlaștini au fost tăiate și arse. Cerul era întunecat de fum și nori negri de tăciune, care pătrundeau în nări atât otomanilor cât și cailor, fântânile erau otrăvite, iar pe lângă toate acestea, în tabăra otomană apare și ciuma. Foamea pândea din toate părțile – fie prin înfometare, fie prin tot felul de boli. Deseori era adusă în vârful săgeților, care veneau asupra lor pe neașteptate, trase cu arcul de oștenii trimiși de Voievod să-i hărțuiască și să le reducă forțele – strategie care semăna cu cea folosită în vara anului 1462 de Vlad al III-lea Drago.Turcii se îndreaptă spre Vaslui, sperând să dea de hrană, dar îl găsesc fumegând de la focul încă proaspăt pus, din porunca lui Ștefan al III-lea, care se retrage spre Roman. Orașul a fost incendiat după ce Cetatea Nouă, ridicată de Ștefan al III-lea în urmă cu zece ani, a fost asediată și distrusă de otomani. După ce a pus foc Romanului, Voievodul se retrage spre Cetatea Neamț, unde se pregătește de atac. După traseul urmat, se vede că Voievodul voia să-l țină sub supraveghere pe sultan, să nu-l piardă cumva din ochi, urmărindu-i toate mișcările și atrăgându-l în direcția dorită. Dovadă, după ce a distrus cetatea Romanului, Mahomed al II-lea în loc să se îndrepte spre Suceava care îi era ținta, pentru a-l înscăuna pe Alexandru, un fiu nelegitim a lui Petru Aron, repetă greșeala lui Matia Corvin din decembrie 1467 și se îndreaptă spre Cetatea Neamț, în urmărirea oștilor lui Ștefan al III-lea. Voievodul îi așteaptă într-o zonă deluroasă și împădurită, unde turcii se mișcau greu și nu se puteau folosi de superioritatea numerică pe care o aveau. Aici și-a făcut o tabără fortificată, după modelul husit, cu posibilități de retragere rapidă spre Cetatea Neamț. Dacă nu ar fi avut garanția că va ieși teafăr din luptă, nu și-ar fi luat fiul cu el, ci l-ar fi trimis la adăpost, poate chiar în Veneția, împreună cu restul familiei sale. În vara anului 1476 Alexandru era singurul fecior al lui Ștefan al III-lea și Voievodul nu risca să rămână fără moștenitor – Bogdan Vlad, viitorul voievod Bogdan al III-lea s-a născut în 1479.
Andrei BREABĂN,
scriitor
(Va urma)
