În 2026 se împlinesc 90 de ani de la nașterea ilustrului poet din România, Nicolae Labiș, și 85 de ani de la nașterea poetului român din nordul Bucovinei, Ilie Motrescu. Diferența de vârstă este de cinci ani, dar ambii au avut un destin asemănător. Nu vom compara valoarea artistică a operelor lor și locul pe care îl dețin în scrisul românesc de pretutindeni, ci personalitatea lor „incomodă” pentru regimul comunist de pe vremea lor din Republica Populară România și din URSS. Regimul totalitar n-a putut să pună stăpânire pe sufletele lor, cuvântul lor artistic fiind străin și, totodată, alarmant pentru ideologia socialistă, care, în cele din urmă, s-a răzbunat cu „pasărea cu clonț de rubin” pe Nicolae Labiș, cu pușca de vânătoare în pădurea Crasnei pe Ilie Motrescu. Le-au luat viața în floarea tinereții (Nicolae Labiș avea 21 de ani, iar Ilie Motrescu – 28), lăsându-i pentru posteritate drept creatori cu nimbul muceniciei.
Creația poetică a lui Nicolae Labiș, adunată într-un volum, precum și cartea „Moartea unui poet” de George Tomozei, au trecut granița sovieto-română, ajungând pe rafturile librăriei din Cernăuți. Astfel, Ilie Motrescu și colegii săi jurnaliști de la „Zorile Bucovinei”, cotidian în limba română proaspăt creat de autorități, au aflat despre drama vieții poetului, născut la Mălini, care a cunoscut ororile foametei descrise în celebra poezie „Moartea căprioarei”. Spre deosebire de copilul Nicolae Labiș, Ilie Motrescu, în copilărie, a aflat despre alte grele încercări la care au fost supuși mulți dintre crăsnenii săi, considerați ostili noilor orânduieli – deportările în Siberia. După cum remarcă scriitorul Grigore Crigan, coleg la „Zorile Bucovinei” cu Ilie Motrescu, acesta „era un erudit, format la școala marilor noștri înaintași (Eminescu, Macedonschi, Arghezi, Labiș), pentru care avea un cult aparte.” El chiar îl citează pe Ilie Motrescu: „Adânc, spre adâncime, ca N. Labiș,/ Dar mai frumos ca el. Cuvântul? Care?”.
Nicolae Labiș este caracterizat de exegeți drept „buzdugan al generației sale”, cu alte cuvinte – deschizător de drumuri, desțelenitor și lider moral și artistic al tinerei generații de scriitori ai anilor ’50. Pentru noi, românii din partea stângă a Siretului și Prutului, buzduganul este considerat nu numai o armă de luptă, ci și un simbol al puterii în mâinile unui conducător, al celui care cheamă la o luptă dreaptă. Rolul de a fi „buzduganul generației sale” i s-a atribuit lui Nicolae Labiș pentru faptul că poezia sa a avut un impact exploziv și caracter incisiv într-o epocă marcată de dogmatism și de șabloanele realismului socialist. Anume atunci, când literatura era constrânsă de cerințe ideologice rigide și de o estetică cenușie, Nicolae Labiș a readus în poezia românească prospețimea, muzicalitatea, energia vitală și libertatea de exprimare, revalorizând marile teme clasice prin ochiul modern al tinereții. Asemenea unui buzdugan care sparge gheața sau deschide calea într-o bătălie, Labiș a sfărâmat barierele dogmatismului literar. Prin talentul său, el a impus o nouă etică a scrisului, bazată pe sinceritate absolută, curaj artistic și fidelitate față de adevăr.
Și Ilie Motrescu, născut la Crasna, în partea stângă a muntelui unde „Ștefan doarme” și sub care neamul său „răsare între Pământ și Dumnezeu”, avea o fire revoltată față de regimul impus acestui popor iubitor de libertate și dreptcredincios. Scriitorul Grigore Crigan, care cunoștea atmosfera de avânt și trăire românească din perioada de început a „Zorilor Bucovinei”, avându-l în vedere în primul rând pe Ilie Motrescu, accentuează: „Pe timpul regimului sovietic, în cămașa de forță a realității de atunci, maximalismul motrescian putea fi apreciat ca ceva cu totul ieșit din comun. De altfel, el, acest maximalism, era caracteristic pentru perioada romantică a primilor ani ai apariției «Zorilor», era caracteristic unora din tinerii colaboratori ai redacției noastre, care o fi crezând că prin scrisul lor, chiar dacă nu vor reuși totuși să răstoarne munți, să întoarcă îndărăt, spre izvoarele carpatine, apele din Prut și Siret, măcar vor schimba un pic cursul albiei lor.” În discuțiile cu frații Ștefan și Nicolae, îmi relata doamna Maria Motrescu prin septembrie 2012, am ajuns la următoarea concluzie: „Se vede că Ilie s-a născut prea devreme. Dacă apărea pe lume cu vreo două decenii mai târziu, cu totul altul i-ar fi fost destinul, scrisul său devenind ceva firesc în contextul noii deschideri politice și culturale”.
De destinele poeților Nicolae Labiș și Ilie Motrescu sunt legate două împușcături în pădurile carpatine. Prima a răsunat în anii de foamete postbelici, când tatăl și-a luat fiul, viitorul poet Nicolae Labiș, la „vânătoarea de capre,/ Vânătoarea foametei în munții Carpați”, descrisă mai târziu în poezia „Moartea căprioarei”. Fundalul biografic și social al textului surprinde o realitate istorică nemiloasă — anii de secetă și foamete postbelică. Gestul tatălui de a ucide căprioara nu este un act de cruzime gratuită, ci o necesitate tragică dictată de lupta pentru supraviețuirea familiei, ceea ce conferă dramei un caracter universal și profund uman. Fumul „scos pe o nară” de „pușca tatii” continuă să trezească neliniști în inimile cititorilor de astăzi, care primesc această cutremurătoare elegie din literatura română ca un simbol al purității, al frumuseții eterne și al naturii nealterate. Moartea căprioarei, „la ceas oprit de lege și de datini”, sub ochiul copilului devine un pact dureros cu realitatea vieții, o trecere brutală de la candoarea copilăriei la conștiința aspră a maturității, unde supraviețuirea cere adesea sacrificii tragice. Uciderea căprioarei simbolizează prețul pe care artistul trebuie să-l plătească pentru cunoaștere și pentru desăvârșirea operei. Prin această poezie, Nicolae Labiș a reînnoit radical poezia cu caracter intim și filozofic din literatura română, îmbinând simplitatea și claritatea baladică cu o mare complexitate simbolică.
Cea de-a doua împușcătură a răsunat în timp la mai bine de un deceniu, la 26 iulie 1969, în pădurea Crasnei, localitate nord-bucovineană de la poale de Carpați. Slugoii regimului totalitar au pus în mâinile unor ucigași o armă de vânătoare, care a curmat viața tânărului poet Ilie Motrescu.
Corpul lui însângerat și lipsit de viață a fost dus în taină și aruncat în apele Prutului. Poetul nu mai putea vâsli spre malul salvării și al vieții. Într-una din poeziile sale, „Cântecul vâslașului”, el și-a prezis destinul: „Am cutezat în larg/ cu-o zdreanță de credință legată de catarg/ și-un cântec cât nu-s mările de larg/… Talazurile vremii vin și trec/ și nu mă mai înec,/ și nu mă mai înec…”.Distinsul poet de la Chișinău, originar din nordul Bucovinei, Arcadie Suceveanu, în postfața la volumul de poezii al lui Ilie Motrescu, apărut la Cernăuți în 2023, subliniază că „nu doar sfârșitul tragic al poetului bucovinean, ce îl repetă pe cel al lui Labiș, face valabilă asocierea cu poetul «luptei cu inerția»; ea este susținută și de temperamentul impetuos, carpatic, de figura sa «stihiinică» de «neoromantic expresionist» preocupat de adâncurile existențiale… Ființa poetului e senină, solară, deschisă spre bucuriile vieții, ori vitează, de voievod «cu sceptru și coroană» decis să pornească «război cumplit cu nedreptățile lumii», îmbătat de «edenul alb», trecând prin imperiul mirific, fără hotare, la «sărbătoarea de pace și lumini»… Modelul liric este, bineînțeles, tot Labiș, poetul născut la Mălini, de cealaltă parte a muntelui secționat de mâna nedreaptă a istoriei, la doar zeci de kilometri de Crasna Putnei, satul de baștină al lui Ilie Motrescu”.
„Cazul lui Ilie Motrescu este unul revelatoriu”, susține scriitorul Grigore Crigan. „Cometa vieții lui a fost una de foarte scurtă durată. Era în urcuș, încă departe de bolta poeziei române, când zborul său avântat spre înalturi a fost săgetat și răpus în modul cel mai brutal”. Totodată, colegul de serviciu al lui Ilie Motrescu, Grigore Crigan, presupune cu mare regret că, dacă n-ar fi fost acea împușcătură fatală în pădurea Crasnei, creația motresciană „ar fi completat nenumăratele goluri din literatura noastră septentrională, din zestrea spirituală a neamului nostru”.
De asemenea, moartea prematură a lui Nicolae Labiș, survenită la doar 21 de ani, a lăsat în literatura română un uriaș sentiment al potențialului nerealizat. Plecarea sa bruscă a privat poezia românească de o voce care putea deveni la fel de dominantă și definitorie pentru secolul XX precum a fost Mihai Eminescu pentru secolul al XIX-lea, scriitor cu care a fost adesea comparat datorită precocității geniului său. Deși a lăsat în urmă o operă relativ restrânsă ca volum din cauza tragicului sfârșit, Labiș a reușit să schimbe direcția unei epoci literare. Întrebarea „ce ar fi scris Labiș dacă ar fi trăit?” rămâne una dintre marile ipoteze melancolice ale istoriei noastre literare, dar cert este că ceea ce a apucat să scrie a fost suficient pentru a-i asigura un loc de piatră de hotar în poezia românească modernă.
Ajungerea lui Nicolae Labiș sub roțile tramvaiului în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956 la București și omorârea lui Ilie Motrescu în pădurea de la Crasna în ziua de 26 iulie 1969 rămân și astăzi învăluite în mister. În cazul lui Labiș există două versiuni majore: cea oficială (accident) și cea neoficială (asasinat sau reglare de conturi politice). Labiș ar fi susținut că nu era beat și că nu a căzut singur, ci a fost îmbrâncit în mod deliberat din spate de pe refugiul tramvaiului spre grătarul dintre vagoane. Susținătorii acestei ipoteze indică faptul că poetul devenise incomod pentru regimul comunist din cauza atitudinii sale independente, a curajului de a spune lucrurilor pe nume și a poeziilor sale incomode, motiv pentru care Securitatea sau persoane interesate i-ar fi înscenat „accidentul”.
Prietenul apropiat al lui Ilie Motrescu, Ion Țâbuleac, și el colaborator la „Zorile Bucovinei” în 1969, căruia familia Motrescu i-a încredințat manuscrisele poetului martir, a hotărât să le publice în 2001. El a explicat în felul următor această întârziere: „Dacă am tărăgănat nejustificat publicarea în volum aparte a manuscriselor lui Ilie, intenționat și poate chiar în mod criminal (cum mi-au spus-o în față unii dintre acei care l-ar fi iubit pe Ilie motrescu mai mult decât subsemnatul), unul dintre motive a fost acesta: am sperat să se scoată vălul ce acoperă adevărul privind sfârșitul poetului. Am mai spus-o și în altă parte. Vălul n-a căzut. Să mai sperăm”.
Vestitul critic și istoric literar român Adrian Dinu Rachieru accentuează un alt moment important: „Un posibil Labiș al «celeilalte» Bucovine, Ilie Motrescu urmează să fie descoperit”.
Vasile CARLAȘCIUC
În imagini: Poetul Ilie Motrescu admirând capodopera arhitectonică – fosta Reședință Mitropolitană din Cernăuți; în Muzeul „Ilie Motrescu” de la Liceul „Alexandru Ilschi” din Crasna.
