Discuția mea cu Nicolae Frunză, voluntar din satul Stănești, s-a desfășurat, după cum s-ar spune, pe roate. El conducea cu pricepere microbuzul său și totodată îmi povestea despre activitățile sale de binefacere, cu care se ocupă deja de zece ani.
— De când a început invazia rușilor în Ucraina, — dezvăluie domnul Nicolae, — am străbătut împreună cu prietenii mei regiunile Kiev, Herson, Nikolaev, Dnipropetrovsk, Harkov. Practic, am fost în toate punctele „fierbinți”, unde se dau lupte grele cu ocupanții ruși. Nu din filme, ci în realitate am văzut ce înseamnă războiul, ce suferințe groaznice aduce locuitorilor Ucrainei. Și, să stau deoparte fără să-i ajut pe militarii Forțelor Armate ale Ucrainei, pe oamenii civili, n-am putut.
Ca voluntar, încă din primele zile am simțit ajutorul nemărginit al consătenilor mei, al vecinilor noștri din Tărășeni, Privorochia, precum și al oamenilor buni din România. Ei aduceau produse alimentare, haine, bani. Mai pe scurt, fiecare ne transmitea ce putea, iar noi, încărcând toate acestea în propriul transport, deodată porneam la drum.
Întotdeauna, când voluntarii din Bucovina ajungeau în zonele din apropierea frontului, erau întâmpinați cu ochii în lacrimi de către localnici. Precum o prețioasă comoară, luau din mâinile voluntarilor pâinea proaspătă. O tăiau bucățică cu bucățică și-o împărțeau între ei.
— Cele văzute, — adaugă Nicolae Frunză, — este greu să le ștergi din memorie. Mi se părea că inima și sufletul deja nu mai rezistă, vroiam să iau o pauză. Sincer să vă spun, întorcându-mă acasă îmi venea prin cap gândul că „Gata! Mai mult nu mai merg, fiindcă nu mai rezist”. Dar, trezindu-mă a doua zi și văzând în ogradă noi desagi cu produse și haine aduse de oameni din locuri mai puțin sau mai mult apropiate, le încarc din nou în microbuz. Pe fugă îmi iau „La revedere!” de la cei dragi și iarăși plec la drum…
Vasili GHEINIȘ
„Monitorul bucovinean” – https://monitorbuk.com/
