Cea mai strașnică invenție a omenirii este „coasa” războiului. A inventat-o invidia, tendința vicioasă de a ocupa teritorii străine și de a subjuga popoare, trufia de a domina și de a-și impune voința. Instigatorii unor astfel de războaie sunt regimurile autoritare. Ele recurg la cele mai odioase crime pentru a-și demonstra superioritatea falsă, modificând veacuri la rând „coasa” războiului. Iar ea cosește cu cruzime vieți omenești, fără a face deosebire cine-i stă în cale: sugaci sau bătrân, bărbat sau femeie, invalid sau apt de muncă, adolescent sau om în floarea vârstei, civil sau militar. Cei care se ridică împotriva agresiunii sunt din legiunile făcătorilor de pace și duc o luptă dreaptă întru apărarea poporului său și a pământurilor țării. Îndeplinindu-și misiunea sfântă, ostașii-apărători sunt conștienți de faptul că la război se pot întâmpla multe și că moartea îi urmărește pas cu pas. Este o jertfire de sine în numele libertății și păcii. De aceea, în biserici, la fiecare liturghie, sunt pomeniți ostașii căzuți pe câmpul de luptă. Numele lor rămân înscrise pentru totdeauna în cartea vieții și în cartea istoriei. De gloria de Erou se poate învrednici chiar și un om simplu, care a dus o viață pașnică modestă, dar sub drapel dă dovadă de virtuți ostășești nebănuite. Este istoria lui Ian Lupoi, născut la 4 august 1993 în satul Costiceni, care, înainte de a fi mobilizat, a locuit la Dinăuți, satul de baștină a mamei sale Angela.
Vestea despre moartea lui a îndurerat ambele sate – Costiceni și Dinăuți, cuvintele și gândurile de compătimire fiind însoțite de amintirile senine despre el. Arma inamicului i-a oprit inima, dar nu i-a stins lumina chipului, care persistă în memoria tuturor celor care l-au cunoscut. Locuitorii din Costiceni îl știu ca pe un copil minunat, dinăuțenii au avut ocazia să-i aprecieze modestia și hărnicia.
Doamna Ina Surugiu i-a fost prima învățătoare la școala din Costiceni (în prezent Liceul „Ion Vatamanu”).
–Ian a fost un copil vesel, liniștit, deștept și sârguincios, povestește ea. Era ascultător și niciodată n-am auzit de la el să spună „nu”. Îndeplinea totul ce i se cerea. Mama lui se ocupa de creșterea legumelor și Ian o ajuta mereu.
Aici vom face o paranteză și vom preciza că aceasta a fost și îndeletnicirea tânărului Ian Lupoi la Dinăuți.
După cum ziua se cunoaște de dimineață, așa și trăsăturile de caracter ale omului se fac simțite încă în copilărie. Valurile vieții și destinul doar le întăresc… Copilul crește și se formează ca personalitate în ochii părinților și ai pedagogilor. Profesoara de română de la Liceul din Costiceni, Larisa Dogolici, era convinsă că pe modestul ei elev, Ian Lupoi, nu-l vor învinge greutățile vieții. Zâmbetul lui sincer, care îi lumina chipul, inspira optimism.
–Deseori, intrând în clasă, îmi îndrept privirea spre banca în care a stat el și parcă-l văd în față cu ochii plini de blândețe și înțelepciune. Nu i-am uitat vocea. Cât de frumos îmi vorbea despre mama sa! A fost un copil foarte educat și cuminte. N-am auzit să fi intrat vreodată într-un conflict. Niciodată nu spunea „nu pot”, „nu știu”. Asemenea cuvinte lipseau din lexicul lui.
Îmi aduc aminte că avea un scris frumos și citeț. Îi plăceau evenimentele istorice. Cine ar fi presupus că acest băiat modest și onest va înscrie și el un rând în istorie prin bărbăție și devotament, apărând pământul țării de ocupanți. De mic era deprins să sară în ajutor. Nu ridica vocea. Când vorbea Ian, în clasă era liniște. Vocea lui avea un timbru plăcut.
După cum afirmă doamna Larisa Dogolici, Ian din copilărie a fost deprins cu munca.
–Greul gospodăriei cădea pe umerii mamei. Ian o ajuta mereu și aceasta a contribuit la formarea caracterului său. Fiind tare din fire, el nu putea face un pas înapoi. N-a stat în umbra cuiva. Așa a fost educat și și-a făcut datoria până la urmă.
În viața unui om, întreruptă în floarea vârstei, unde jumătate din ea o constituie copilăria și anii de școală, uneori și visele dau pondere faptelor reale. Nerealizarea lor sporește durerea pierderii și cu toate acestea confirmă că acea viață scurtă n-a fost trăită în zadar. În cazul lui Ian Lupoi ea a fost trăită cu demnitate și eroic. Așa crede și profesoara de franceză de la Liceul din Costiiceni, Tatiana Gurghiș:
–Dumnezeu l-a înzestrat cu cele mai bune calități umane. Confirm și eu ceea ce au spus colegele mele despre fostul nostru elev. Ian era au elev disciplinat, calm și liniștit. Avea o comportare binevoitoare cu toți colegii, dorea bine la toată lumea. Își stima foarte mult părinții și pe noi, pedagogii. Am să vă povestesc un caz. În școală organizam des „Decada limbii franceze”. Odată am hotărât să ne prezentăm și cu bucate din bucătăria națională franceză. Trebuia să coc clătite și l-am rugat pe Ian să-mi aducă un borcan de lapte. Dimineața, la ora șase și jumătate, el a bătut în ușă, aducându-mi laptele proaspăt muls. Și-a cerut scuze că poate a întârziat. Retrăia, știind că trebuie să reușesc să coc clătitele până a merge la școală. Deci, era foarte responsabil. Din asemenea fapte mici credem că, dacă ar fi avut mai multe zile pe acest pământ, ar fi săvârșit fapte frumoase.
Copiii, dar mai ales băieții, au obiceiul de a se juca „de-a războiul”. Le aminteam elevilor mei de spusele scriitorului Georges Simenon – nu vă jucați de-a războiul, războiul este o tragedie. Lui Ian Lupoi i-a fost sortit să participe la războiul real și să-i cunoască ororile. A ținut în mâini arma apărării și s-a jertfit ca un adevărat patriot. Mama, pe care a iubit-o atât de mult, a rămas cu mare durere în suflet. Tatăl murise mai înainte și n-a știut de această tragedie. Ian a venit de pe front la înmormântarea părintelui său. Aceasta a fost ultima lui vizită în Costiceniul copilăriei sale…
Vasile CARLAȘCIUC
„Monitorul bucovinean” – https://monitorbuk.com/
