O graniță trasată cu sânge, acum 85 de ani
În casa copilăriei mele, am auzit pentru prima dată de Fântâna Albă cam în perioada în care deslușeam tainele alfabetului. Acest nume mi s-a întipărit în mintea fragedă ca fiind un loc spre care porniseră mulți oameni, mânați de dorința de a se refugia în România.
Este adevărat că, până spre sfârșitul claselor gimnaziale, încă nu reușeam să înțeleg pe deplin de ce ar fi trebuit să fugă cineva de acea „mare fericire și lumină de la răsărit”, despre care ni se vorbea atât de stăruitor la școală, și nu doar în cadrul lecțiilor de istorie. Acelea erau vremurile cărora trebuia să ne supunem imediat ce ieșeam din casă și treceam de poarta gospodăriei; căci dincolo de ele, la gura sobei, se depănau cu totul alte povești despre „fericita eliberare”.
În acei ani, nu era încă permis nici măcar să intuim ce se întâmplase cu adevărat odată cu sosirea „eliberatorilor”. Abia la sfârșitul anilor ’80, generația mea de pionieri și comsomoliști a început, în sfârșit, să înțeleagă „de unde ne vine licoarea”.
În urma Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939 și a ultimatumurilor din iunie 1940, nordul Bucovinei a fost anexat de Uniunea Sovietică. Pentru populația locală, viața s-a schimbat dramatic, peste noapte: proprietățile au fost confiscate, bisericile zăvorâte, iar elitele intelectuale și economice au început să dispară în vagoane de vite, având ca unică destinație Siberia.
Nimeni nu întreba dacă îți dorești o altă cetățenie și pe niciunul dintre cei veniți la putere nu l-a interesat la care biserică voiau băștinașii să se roage. Toate privirile trebuiau îndreptate spre steaua Kremlinului; în caz contrar, deveneai instantaneu „omul Siberiei”.
Însă ceea ce s-a petrecut la 1 aprilie 1941 în poiana Varnița, de lângă satul Fântâna Albă — eveniment despre care s-au scris deja mii de pagini — depășește orice logică omenească. Armata Roșie a tras în plin în oameni pașnici — bărbați, femei și copii deopotrivă — fără cea mai mică milă. S-au comportat ca niște animale răpitoare însetate de sânge, cu care au trasat, la propriu, noua graniță dintre Uniunea Sovietică și România.
Eșecul metaforei în fața realității brute de la Fântâna Albă
Nu intenționez ca în acest articol să reiau povestea despre modul în care oamenii de rând, care au fost educați ca să creadă omului, de data aceasta au fost amăgiți, ajungând astfel direct în bătaia mitralierelor. Nu voi insista nici asupra numărului exact al celor care au murit sau a celor care au format acea coloană impunătoare. Până la urmă, nimeni nu i-a numărat cu adevărat — poate doar cei care i-au îngropat pe mulți de vii, raportând ulterior Moscovei despre propria lor „faptă eroică de exterminare a dușmanilor poporului”. Probabil că datele exacte zac încă în dosarele secrete, pe care mă tem că nu le vom putea citi vreodată.
Răsfoind zilele trecute o carte dedicată masacrului de la Fântâna Albă, în care am regăsit numeroase poezii și mărturii despre acea zi neagră pentru poporul român, m-am oprit o clipă să meditez asupra zecilor de metafore, comparații și alte figuri de stil izvorâte din pana poeților. Toate aceste eforturi creatoare au încercat să redea, cât mai fidel, groaza celor petrecute la 1 aprilie 1941. Înzestrați cu harul scrisului de la Dumnezeu, autorii reușesc să captiveze cititorul prin expresii ce clădesc o artă literară de mare preț. Cu toate acestea, cred cu tărie că nu există nicio figură de stil capabilă să exprime cu adevărat dimensiunea reală a masacrului acelor oameni pașnici.
Se presupune că aproximativ 3.000 de oameni din satele de pe valea Siretului – țărani, femei, bătrâni și copii – purtând cruci și prapuri, convinși că simbolurile credinței îi vor proteja, au plecat spre noua frontieră. La doar câțiva kilometri de graniță, trupele sovietice de grăniceri au deschis focul cu mitraliere, secerând mulțimea din plin. Ceea ce a urmat a depășit bariera imaginației: supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleria sovietică și tăiați cu săbiile; răniții au fost aruncați de vii în gropi comune săpate în grabă; varul nestins aruncat peste cadavre avea scopul de a șterge nu doar victimele, ci identitatea lor.
Abia după 1990, adevărul a început să iasă la suprafață, transformând Fântâna Albă dintr-un secret de stat într-un simbol al rezistenței prin identitate.
Vorbind despre istoria zbuciumată a Bucovinei, masacrul de la Fântâna Albă din 1 aprilie 1941 a fost îmbrăcat, de-a lungul deceniilor de libertate de exprimare, în sute de haine stilistice. I s-a spus „Duminica Neagră”, „Rana deschisă…” sau „Exodul spre moarte”, „Poiana ghioceilor însângerați”, „pământul care plânge”… și mai câte de felul acesta, care exprimă de fapt adevărul. Totuși, oricât de meșteșugite ar fi aceste figuri de stil, ele suferă eșec în fața realității brute de la Fântâna Albă. Există o capcană în care cădem adesea atunci când scriem despre mari tragedii: folosim metafora ca pe un pansament estetic. Spunem „Golgota” pentru a oferi suferinței o aură sacră sau „Katyń” pentru a-i oferi o greutate istorică, dar, făcând asta, riscăm să atenuăm tăișul realității brute. Există un punct în care metafora nu mai poate purta greutatea adevărului, un prag unde estetica limbajului jignește realitatea faptului transformat în genocid. Ce metaforă poate rezista în fața unei mitraliere rusești care doboară un copil ce poartă o cruce de lemn? Când spunem „pelerinaj însângerat”, mintea noastră tinde să vizualizeze o scenă de tablou, o compoziție artistică. Însă realitatea de la Varnița a fost lipsită de orice urmă de artă. A fost materie organică strivită de plumb.
Timp de 50 de ani, metafora a fost înlocuită de o tăcere impusă prin teroare. Iar când tăcerea s-a rupt, am simțit nevoia să umplem golul cu cuvinte mari. Însă adevărata dimensiune a tragediei refuză să devină literatură. Trebuie să avem curajul de a privi Fântâna Albă dincolo de orice paravan literar. Metafora este utilă pentru ritualul comemorării, dar este periculoasă pentru înțelegerea istoriei. Adevărul gol-goluț este că la 1 aprilie 1941, statul sovietic a masacrat cu sânge rece o mulțime de civili neînarmați, iar apoi a încercat să le îngroape nu doar trupurile, ci și identitatea națională.
Atunci când scriem despre Fântâna Albă, datoria noastră nu este să fim poeți, ci martori prin delegație. Să numim varul „var”, glonțul „glonț” și groapa „groapă”. Doar așa, refuzând metafora salvatoare, putem simți cu adevărat frigul acelei zile de 1 aprilie și putem onora realitatea suferinței lor, fără a o transforma într-un exercițiu de stil.
1 aprilie 1941: Între Lumina Învierii și Calvarul Bucovinei
Mai mulți ziariști, inclusiv și eu, am scris și am povestit că tragedia de la Fântâna Albă din 1 aprilie 1941 a avut loc în ziua de Paști. Sună bine pentru o poveste care să-ți dubleze emoțiile. Însă nu ne-am grăbit nimeni să deschidem cartea pentru a preciza că Învierea Domnului poate fi doar între 4 aprilie și 8 mai, în dependență de echinocțiul de primăvară și prima lună plină de după acesta.
Astfel, mai mulți martori ai evenimentului tragic, povestindu-ne probabil că își doreau să sărbătorească Paștele în România, noi am luat-o că chiar era ziua Sfintei Învieri. Însă în 1941 Paștele a fost în ziua de 20 aprilie.
Unele surse calendaristice indică și faptul că în 1941 Paștele ar fi căzut în ziua de 7 aprilie (pe stil nou), adică ar fi avut loc Kyriopascha. Este o eroare! Aceasta nu a avut loc în 1941.
Dacă tot am ajuns la Kyriopascha, să vedem ce înseamnă acest cuvânt. Provine din grecescul „Paștele Domnului” și desemnează suprapunerea praznicului Bunei Vestiri (7 aprilie pe stil vechi) peste cel al Învierii. Teologic, este clipa în care „Vestea cea Bună” a întrupării se întâlnește cu victoria finală asupra morții. Slujba din acea noapte este una de o frumusețe rară. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur se împletește cu imnurile închinate Maicii Domnului, creând o atmosferă de sfințenie ce suspendă pentru câteva ore realitatea vremurilor pe care le trăim.
În secolul XX, acest eveniment s-a produs doar de două ori, ultima dată fiind în 1991, anul în care pentru prima dată după 50 de ani de tăcere, a avut loc primul pelerinaj la locul împușcării românilor în poiana Varnița, lângă satul Fântâna Albă. Astfel, nouă, românilor, Kyriopascha ne-a adus dreptul de a afla adevărul despre cruzimea armatei roșii asupra poporului nostru, dar nu și tragedia din 1941.
Se spune că Kyriopascha are loc înaintea unor evenimente de mare cotitură. În sec. XX această sărbătoare a avut loc în anul 1912 (înainte de primul război mondial) și în 1991, care a adus destrămarea imperiului sovietic. Următoarea Kyriopascha va avea loc în anul 2075 apoi în 2086.
Pe 1 aprilie, în fiecare an, România comemorează oficial „Ziua națională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone”. Cred că această dată ar fi bine să-și găsească loc și în calendarul creștin al Bisericii Ortodoxe Române.
Nicolae ȘAPCĂ
„Monitorul bucovinean” – https://monitorbuk.com/
