La 15 ianuarie, în ziua nașterii Luceafărului poeziei universale, românii din întreaga lume marchează Ziua Culturii Naționale. Este ziua în care ne întoarcem spre izvoare – spre limba care ne unește, spre creația care ne definește și spre spiritul care ne dă identitate. Sub semnul lui Mihai Eminescu, cultura devine punte între trecut și viitor, între vis și adevăr.
Ziua Culturii Naționale este o invitație la reflecție, la recunoștință și la păstrarea vie a valorilor care dau sens existenței noastre.
Cu acest prilej, astăzi la Cernăuți, au loc mai multe activități dedicate Zilei Culturii Naționale Române. Se depun flori la bustul și statuia Luceafărului, la Palatul Național, Societatea pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina „Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuți organizează lansări de carte românească, dezbateri pe marginea unor probleme de păstrare și dezvoltare a valorilor care ne identifică în acest spațiu ca etnici români. Cea mai importantă desigur este Limba: acasă, în școală, în biserică, în societate, adică peste tot.
Rușinea de a vorbi în limba ta?
S-a ajuns la o ciudățenie a vremurilor: doi frați, două surori, două rude apropiate, soț și soție, părinți și copii – oameni crescuți în aceeași limbă, sub același cer, stau la o masă vorbind în limba strămoșilor și deodată, na-ți-o bună! – se felicită pe rețelele de socializare în italiană, în engleză, în germană, orice limbă, numai nu în cea în care au rostit primul cuvânt.
„Happy birthday, my brother!”, „Love you, sister!”, „Auguri!” – cuvinte sclipitoare, lustruite de universul virtual, dar lipsite de rădăcină, fără căldura aceea omenească pe care o are un simplu „La mulți ani, frate!”, „La mulți ani, mamă!” etc. etc…
Această tendință spune mai mult decât pare. Ea trădează o rușine subtilă, o lepădare de limbă care a început încet, dar sigur. Unii par să creadă că, dacă își ascund graiul matern sub o haină străină, vor părea mai educați, mai „cosmopoliți”, mai pe măsura lumii moderne. Dar nu e modernitate să-ți uiți limba. Mai degrabă e o trădare a moșilor și strămoșilor noștri, mulți dintre care s-au jertfit pentru graiul matern. Dar e și o formă de complex cultural – o boală a sufletului care te face să te rușinezi de propria-ți obârșie. Cine se rușinează de limba sa, se rușinează de sine!
Limba maternă nu e un accesoriu. E identitatea noastră națională, e respirația locului de unde am pornit în lume. Când cineva o abandonează chiar și într-un gest mic – o urare, un salut, o postare parcă ar spune cumva că limba sa nu e destul de bună… Dar cum să nu fie bună o limbă care te-a născut? Cum să-ți fie rușine de limba care a ridicat poezie, rugăciune și iubire vreme de secole?
Să spui „Happy birthday” sau „Auguri” în loc de „La mulți ani” unui frate de sânge, mamei care te-a născut și ți-a cântat în limba ei, e o trădare, un gest prin care negi firescul. E ca și cum ți-ai schimba numele doar pentru că al tău ți se pare prea simplu sau prea urât. Această rușine de a vorbi în limba ta e o formă de înstrăinare.
Oameni care altădată se mândreau că sunt români, astăzi se ascund în spatele unui limbaj de internet. Au impresia că dacă scriu într-o limbă străină, vor părea mai importanți și mai valoroși. Și nu e vorba măcar nici de „ai noștri tineri” ce „la Paris învață”. Aceștia, deseori am observat, că dimpotrivă „caută” cuvinte românești pentru a se exprima. Chiar dacă deseori nu știu să folosească cuvântul potrivit la locul potrivit, îl rostesc pe unde cred ei că s-ar potrivi și păcat să „nu-l spui” dacă tot l-ai învățat. Oricum arăți „mai solid”! Dar cel puțin ei își mai dau seama de valoarea limbii materne, căutând s-o folosească. În contextul nostru mai degrabă este vorba despre Chirițele lui Alecsandri, care au învățat o sută de cuvinte italiene, și ca să nu se facă de rușine că au comis două greșeli în urarea „La mulți ani, dragă bunică!”, mai sigur e să scrii „Auguri”, că oricum ea, săraca, nu înțelege, dar crede în fericirea și cumințenia urmașei sale, căci știe italiana…
Și nimeni din această categorie nu realizează că nicio limbă nu-ți poate da demnitate dacă ți-ai pierdut-o pe a ta.
A învăța o limbă străină e un act nobil, dar să-ți disprețuiești limba maternă e un act de lașitate. Cultura adevărată nu înseamnă să vorbești multe limbi, ci să-ți iubești limba proprie între ele. E o diferență între cel care stăpânește o limbă străină și cel care se lasă stăpânit de ea. Cei care își felicită rudele în limbi străine, deși vorbesc în același grai, nu o fac din neștiință, ci din snobism, adică susțin totul ce este la modă… Adică limba tik-toacelor… În rest, pentru ei, valorile sfinte nu au importanță.
Este dureros când un popor începe să-și considere propria limbă nepotrivită pentru exprimarea bucuriei. Când un „La mulți ani!” ți se pare prea „simplu” și îl înlocuiești cu o frază străină, te rupi, fără să-ți dai seama, de lanțul nevăzut al memoriei colective. Pentru că fiecare limbă poartă în ea vocea strămoșilor, iar când o înlocuiești, rupi legătura cu ei.
Să vorbești limba ta, să o scrii, să o trăiești – asta înseamnă demnitate. Limba nu e un semn al „ruralității”, cum cred unii, ci al rădăcinii. Și niciun arbore nu poate înflori dacă își disprețuiește rădăcina. Adevărata modernitate nu stă în a te lepăda de limba ta, ci în a o duce cu tine, curată, în lume. Ești cu adevărat european, universal, doar dacă știi cine ești, iar limba e cea care îți spune asta, în fiecare zi, prin tonul ei, prin ritmul ei, prin felul în care îți încălzește gândul. Și nu că așa cred eu, asemenea gânduri aparțin unor mari oameni de știință de la care le-am învățat sau preluat pe parcursul vieții. Să ne amintim că frumusețea vine din autenticitate, nu din imitație. Să nu uităm că un popor nu moare atunci când îi cad granițele, ci atunci când îi amuțește limba. Pentru că limba nu e doar sunet – e sânge, e memorie, e legământ. Și cel care o disprețuiește, disprețuiește o parte din sine.
Poate că ar fi timpul să redăm limbii noastre locul cuvenit – în vorbă, în scris, în inimă. Să nu ne mai lăsăm păcăliți de sclipiciul străinilor, căci limba noastră, oricât de mică ar părea în fața altora, e cea care ne dă nume, formă și ființă. Iar cel care își uită limba, chiar dacă vorbește zece altele, rămâne, în adâncul său, mut. Iar ca aceasta să nu se întâmple, trebuie să citim, să ne citim înaintașii și toate aceste gânduri și cuvinte le vom găsi la ei ca o învățătură primordială a vieții noastre.
Nicolae ȘAPCĂ
„Monitorul bucovinean” – https://monitorbuk.com/
