Când Petru Movilă îşi îngropa speranţa de a ţine în mână sceptrul puterii voievodale în Moldova şi se pregătea să se consacre întru totul credinței adevărate, în această ţară, prin părţile Sucevei, văzu lumina zilei (în toamna anului 1624, exact cu 4 secole în urmă) un făt-lăgofăt ce urma să ajungă unul dintre cei mai mari ierarhi, pe care i-a avut vreodată Biserica Ortodoxă Română. Este vorba de venirea pe lume a lui Dumitru Barilă. Purtă acest nume un sfert de veac, ca apoi, primind tunderea monahală, să-şi ia numele duhovnicesc Dosoftei.
Părinţii viitorului mitropolit al Moldovei au trăit un timp la Lviv, iar o rudă apropiată a lor, Chiriac Papară, a fost episcop al Frăţiei ortodoxe de aici. Deci, ştiau nu din auzite despre şcoala Frăţiei lvovene, şi după ce cu Dumitru s-au ocupat cei mai buni dascăli din Moldova, el este trimis în acest oraş să însuşească teologia ortodoxă şi mai multe limbi. Mai târziu cronicarul Ion Neculce va scrie: „Acestu Dosofteiu mitropolit nu era om prostu de felul lui şi era neam de mazâl, pre învăţat, multe limbi ştie: elineşte, latineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi-nvăţătură, deplin călugăr cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră pe-această vreme nu era om ca acela”.
Ales mitropolit în 1671, Dosoftei, mai întâi de toate, are grijă să întemeieze o tipografie la Iaşi pentru tipărirea cărţilor de slujbă în limba română. El cere de la preoţi să traducă şi să scrie cărţi, pregătind baza pentru introducerea limbii vorbite de popor în biserică. Dosoftei argumentează acţiunile sale prin spusele apostolului neamurilor: „În biserică mai voia mi-i cinci cuvinte cu mintea să grăiesc, dar şi pre alţii să învăţ, decât dzeace mii cuvinte într-altă limbă”.
Primele cărţi tipărite ale mitropolitului Dosoftei – „Psaltirea în versuri” şi „Acatistul Născătoarei de Dumnezeu” – apar în 1673 la Uniev, orăşel nu departe de Lviv. Tiparul este asigurat de Vasyl Stradniţki, rudă cu mai marele acelei tipografii, Simion Stradniţki. Versificând Psaltirea, Dosoftei devine primul poet şi imnograf al românilor. „Psaltirea în versuri” a fost una dintre cele mai întrebate cărţi în ţările române pe parcursul a două secole. O „Psaltire” de-a lui Dosoftei s-a aflat şi în biblioteca căminarului de la Ipoteşti, Gheorghe Eminovici, acesta notând pe o filă din ea anul, luna, ziua şi ora naşterii feciorului său Mihai, poetul nepereche al românilor.
În ţară, la tipografia din Iaşi, marele ierarh scoate de sub tipar încă şase cărţi. El traduce pentru prima dată cărţile de bază ale culturii ortodoxe, ca ele să fie pe înţelesul tuturor, căci aproape nimeni nu ştia limba slavonă.
Dosoftei, ca şi slăvitul său predecesor, Varlaam, este trimis de domnitorul Moldovei la ţarii ruşi pentru a cere ajutor în lupta împotriva turcilor. Ca şi Varlaam, el poposeşte la Kiev, la Lavra Pecerska, însă pericolul veni din altă parte. În 1686, Ioan Sobieski, întreprinde o campanie în Moldova. Constantin Cantemir, care se afla atunci în scaunul domnesc, se retrage în sudul ţării, iar despre soarta lui Dosoftei aflăm din letopiseţul lui Ion Neculce: „Atunce au luat craiul şi pe Dosofteiu mitrtopolitul din Eşi, cu toate hainele şi odoarele mitropoliei. Ş-au luatu şi moaştele lui Sfetei Ioan Noveri de la Suceava, care le-au fostu aduse aceste moaşte din Ţara Turcească Alexandru-Vodă cel Bun. Şi le-au dus acele moaşte împreună cu Dosoftei mitropolitul în Ţara Leşească, la un târgu al craiului Sobeskie, anume Jolfa. Şi Dosoftei încă acolo au murit”.
Este vorba de oraşul Jovkva (până nu demult Nesterov), situat la poalele muntelui Harai, la 30 kilometri de Lviv. În 1560 el a devenit proprietate a voievodului Jolkevski şi era populat de ucraineni, polonezi, evrei şi armeni. La începutul secolului al XVII-lea Jovkva s-a transformat într-un însemnat centru economic, comercial şi cultural. În decursul a două sute de ani aici au activat cinci frăţii ortodoxe, prima fiind înființată împreună cu școala de pe lângă Biserica Naşterii Domnului. În acea perioadă la Jovkva erau treizeci de pictori, care au creat şi o şcoală de pictură, cunoscută departe peste hotarele Galiţiei. Orăşelul dispunea de câteva biblioteci, unde se păstrau cărţi în limbile franceză, italiană, latină şi poloneză. Datorită măiestriei recunoscute a meşterilor de aici, Jovkva din secolul al XVII-lea era numită „mica Cracovie”.
Dar în această „mică Cracovie” Dosoftei se simţea ca într-o colivie. „După ce l-au dus la Jolfa, scrie în continuare cronicarul, ăl pune craiul Sobiesckie de s-îmbrăca cu hainele lui scumpe şi odoarele mitropoliei ţării noastre, de face liturghii la dzile mari şi Iordan la bobotează, dup’ obiceiul ţării noastre, de se mira craiul şi toţi domnii leşeşti şi lăuda pe frumoasa ţărămonie ce are biserica ţării noastre…”.
Mitropolitul Dosoftei a fost surghiunit de Sobieski împreună cu cel mai de preţ odor al Moldovei de atunci, moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. La Jovkva ierarhul şi ucenicii săi au stat şapte ani de strajă sfintelor moaște, înălţând rugăciuni şi ziua, şi noaptea şi cerând de la Atotputernicul slobozire şi revenire în patrie. Şi venea multă lume din Galiţia la moaştele sfântului mucenic şi nu puţini se vindecau şi se foloseau de sfaturile blândului ierarh.
Până în ultima clipă a vieţii sale mitropolitul Dosoftei a tras nădejde că va călca pe pământul natal. Într-un mesaj, datat cu 18 octombrie 1689, el scrie: „Eu, smeritul mitropolit al Sucevei, fiind depărtat de ţara mea cu Sfântul Ioan marele mucenic al lui Hristos şi cu toată comoara bisericească a sfintei noastre mitropolii a Sucevei, cu o parte a fraţilor din cler cari ne-au mai rămas în Moldova de robia, de jaful şi de mânia oştirilor – acum suntem pribegi în cetatea Striiului (Dosoftei a trăit un timp şi la Strii – n.a.) şi aşteptăm până se linişteşte ţara şi atunci, primind voie ne întoarcem cu tot ce e la noi, cu marele mucenic Ioan, în patria noastră, în Cetatea Sucevei pustiită şi devastată de desele încălcări şi siluiri şi cumplite necazuri”.
Unica mângâiere era pentru Dosoftei scrisul. Scrie şi traduce cărţi pentru luminarea poporului său dreptcredincios. Se stinge din viaţă tot aplecat deasupra cărţilor. S-a întâmplat aceasta la 13 decembrie 1693. Pământul a primit corpul lui neînsufleţit la Uniev, în localitatea unde cu 20 de ani în urmă a văzut lumina tiparului prima sa carte în limba română – „Psaltirea în versuri”, operă de valoare deosebită pentru cultura românească. Avea dreptate poetul din Republica Moldova, Nicolae Dabija, care afirma că … „dacă n-ar fi fost Dosoftei în literatura noastră, numai Cantemir l-ar fi putut înlocui. Dacă n-ar fi fost Cantemir în literatura noastră, numai Alecsandri ar fi putut fi în locul lui. Dacă nu l-am fi avut pe Alecsandri, numai Eminescu ar fi suplinit acest gol. Dacă n-ar fi fost nimeni până la Eminescu, numai Eminescu l-ar fi putut înlocui pe Dosoftei… Noroc că noi l-am avut pe Dosoftei, – adică un început, adică o continuare, la care trebuie mereu să revenim”.
Vasile CARLAȘCIUC
„Monitorul bucovinean” – https://monitorbuk.com/
În imagini: portretul funerar al lui Dosoftei la Jovkva (imaginea principală); „Psaltirea în versuri” a lui Dosoftei; locul de exil al lui Dosofrei – Jovkva (odinioară și în prezent).
