(Răsfoind pagini de glorie și spiritualitate românească ale vechii fortărețe de pe malul Nistrului – Hotin)
„Castelul frumos al Nistrului”
Încă în negura istoriei, când omul s-a deprins să lucreze pământul, care îi asigura existența sedentară, el a fost nevoit să țină în mână și arma pentru a-și apăra de nomazi vatra și agoniseala muncii sale. Iar odată cu trecerea timpului, popoarele amenințate mereu de cuceritori, s-au învățat să zidească cetăți – bastioane unde își găseau salvarea. Apărarea și asedierea cetăților au adus lauri marilor strategi și glorie veșnică vitejilor care au opus rezistență de invidiat pe turnurile de piatră…
Cetățile nu s-au lăsat cucerite decât prin lupte grele și îndelungate și nici unul dintre apărătorii lor n-a ieșit înaintea inamicului cu drapelul alb sau cu cheile de la poarta principală în mână. N-ai să găsești asemenea cazuri nici în bogata istorie a cetății Hotinului, sub zidurile căreia s-au dat atâtea bătălii. După ultimul asediu din secolul al XIX-lea, prin Hotin a mai trecut de câteva ori sângerosul Marte, însă cetatea și-a pierdut rolul strategic, pe care l-a avut în epoca medievală. Iar muza istoriei, Clio, a luat în primire cheile de la poarta principală. Meșterii giuvaergii au confecționat niște chei simbolice, dăruite suveranilor și comandanților de oști. O astfel de cheie s-a aflat în posesia feldmareșalului baron Carl Gustaf Mannerheim, fost șef de stat al Finlandei, care în timpul Primului Război Mondial a comandat o divizie rusă pe frontul român. Pe una din fețe cheia avea următoarea inscripție în limba rusă «Хотинской кръепости», iar pe cealaltă – «Главнихъ Воротъ», adică „Poarta principală a cetății Hotinului”.
Evident că cheia-suvenir n-a fost menită pentru a deschide poarta masivă. Dar nici nu era nevoie de acest lucru. Anume atunci, când în clepsidra istoriei, ce măsura veacul cetății Hotinului, se scurgeau ultimele fire de nisip, muza Clio a întors clepsidra. Fortăreței i s-a oferit posibilitatea să dăinuie în veacuri ca monument de arhitectură medievală, ademenindu-i mereu pe turiști și trezind viul interes al savanților. Noua ei stăpână, Clio, are undeva și o cheiță fermecată. Visează s-o țină în mână toți acei care tind să cunoască tainele istoriei milenare a urbei de pe malul Nistrului.
…Cobor pe ulicioara ce duce din centrul Hotinului spre râu, spre cetate. E liniște la această oră matinală, însă din vremurile demult apuse răzbate până la urechea sufletului meu zgomotul produs de pașii grei ai ostașilor, care treceau pe aici înarmați până-n dinți, dar nu știau ce-i așteaptă la un kilometru – ori izbândă, ori înfrângere. În spatele lor gemea o țară jefuită, dar nu supusă, căci înainte, la un kilometru, în calea cotropitorilor stăteau zidurile puternice și înalte ale cetății. Sunetele metalice ale armurilor îmi însoțesc gândurile până la poarta primului val de apărare. Ea pare un arc de triumf, pe sub care ostașii fortăreței ieșeau numai învingători, căci dacă se întâmpla ca Victoria să le întoarcă spatele, ei preferau să moară cu arma în mâini, decât cu mâinile în cătușe.
Trec pe sub arcul porții și urc pe valul de apărare – un val de pământ încins cu un brâu de piatră. Vântul învolbură iarba înaltă, de mătase, care crește nestingherită acolo, unde odinioară era numai piatră și nisip, acoperind pentru totdeauna urmele sângerosului Marte. Undeva în fundul șanțului adânc din fața celeilalte porți, situată înspre nord-vest, nu departe de Valul lui Traian, un pârăiaș își anunță existența prin vocea sa cristalină. Doar atâta i-a mai rămas, căci bogăția de ape și-a ascuns-o undeva în adâncul pământului. Pe timpurile vechi el prezenta un plus pentru apărători. Aruncând o privire în jur, îți dai imediat seama de faptul că înainte de a veni aici talentați zidari, pe parcursul a milioane de ani natura a pregătit terenul pentru fortăreața, care așa și n-a putut fi învinsă cu puterea armelor și cu tactica mai marilor peste oști.
Faptul că împrejurimile Hotinului au fost ideale pentru construcția acestei fortărețe de temut a fost observat la timpul său de ilustrul cărturar Dimitrie Cantemir. În lucrarea sa „Descrierea Moldovei” citim: „Cetatea Hotinului se numără printre cele mai mari cetăți ale Moldovei. Aceasta era mai înainte întărită dinspre apus cu ziduri înalte și șanțuri adânci, dar dinspre răsărit natura însăși o întărise prin râpa cea repede a Nistrului și prin stâncile ei”.
Mulți călători străini, care au poposit în Hotinul medieval, au rămas încântați de această îmbinare a geniului naturii și a iscusinței arhitecților, ieșiți din sânul unui popor dornic de libertate. Danezul Joris Van Der Does a notat în august 1597 în jurnalul său de călătorie următoarele: „După ce am trecut la Camenița fluviul Tyras, numit de localnici Nistru, am ajuns la Hotin… Această cetate ridicată pe o stâncă înaltă nu este de disprețuit; ea este păzită neîncetat de o garnizoană de „haiduci” (după cum sunt ei numiți)”.
Într-o descriere anonimă a Moldovei din 1587 cu scopul de a-l informa pe papa Sixtus al V-lea despre posibilitățile de participare a Moldovei la o campanie împotriva turcilor, păstrată în arhivele Vaticanului, se remarcă: „pe malul Nistrului, în fața Caminiței, oraș al Podoliei, se află Hotinul, o cetate foarte puternică”.
François de Pavie, baron de Fourquevaux, fiul ambasadorului Franței în Spania, îndeplinind diferite funcții la curtea regelui Navarrei Henric, a călătorit prin Moldova în 1585 și ne-a lăsat o astfel de mărturie: „Hotinul este un oraș mai jos de care trece fluviul Nistru… Pe malul lui este așezat un castel mic, închis cu ziduri înalte de cărămidă, clădit după sistemul vechi și dominând în toate părțile…”. Cam pe atunci a trecut prin Moldova și diacul moscovit, Trifon Korobeinikov, care l-a însoțit pe negustorul Ivan Mișenin, trimis de suveranul Ivan al IV-lea la Constantinopol și la muntele Athos. În însemnările acestuia găsim un crâmpei despre Hotin. Trifon Korobeinikov scria că cetatea Hotinului „nu este mare, sunt puține case mai mari de dieci; este așezată pe un dâmb înalt de piatră și pe malul unui fluviu; iar târgul este mic”. Samuel Twardowski, cunoscut poet polon din secolul al XVII-lea, descriind călătoria sa la Poartă, întreprinsă în 1622, a dat o astfel de apreciere fortăreței Hotinului: „Acum ne odihnim la Camenița Podoliei. De acolo ne întoarcem spre Nistru la o milă depărtare. Aproape de malul moldovenesc este castelul frumos al Nistrului, care se vede pe o stâncă uriașă, de care se sparg malurile Nistrului, râu care coboară repede din munții Carpați”.
Însemnătatea strategică a cetății Hotinului a fost apreciată și de Charles de Joppecourt, gentilom francez din Lorena, militar de meserie, ajuns să servească tocmai în Polonia, de unde a venit în Moldova împreună cu principii poloni M. Wisniowiecki, soțul Reghinei Movilă, și S. Korecki, viitorul soț al Ecaterinei Movilă, porniți împreună să-l instaleze în domnie pe tânărul Alexandru Movilă. Iată un fragment din însemnările acestuia: „În ziua următoare, aflând domnul Alexandru că cei mai mulți dintre locuitorii de frunte ai Iașilor fugiseră în munți și în pădurile țării, așteptând sfârșitul acestor tulburări, a trimis câțiva boieri la ei ca să-i poftească să se întoarcă fără nici o frică la casele lor… Cât despre artilerie, o parte a fost trimisă în Polonia și o parte a fost dusă în cetatea Hotinului, care era ca un fel de arsenal al țării”.
Vasile CARLAȘCIUC
„Monitorul bucovinean” – https://monitorbuk.com/
(Va urma)
