La 18 septembrie curent, un român cu sufletul cât o țară, patriotul Porfir CIOCĂLĂU din Cernăuți, își sărbătorește o frumoasă și venerabilă aniversare – 85 de ani de la naștere. A trăit o viață nu ușoară, dar interesantă, a ajuns la vârsta înțelepciunii bogat spiritual, ca albina încărcată de nectar. La anii de care se bucură împreună cu cei din preajmă, e încă iute ca săgeata, cu suflet generos și elan tineresc, înțelept ca filozofii antici.
La ceas aniversar, îi adresăm prietenului nostru un sincer ”La mulți ani!”, sănătoși și fericiți, încărcați de rodul împlinirilor dorite. Să nu-l părăsească nicicând spiritul tineresc, bucuria vieții s-o trăiască în liniște și pace alături de cei scumpi și dragi.
Porfir CIOCĂLĂU din Cernăuți, acela care ne probozeşte că scriem în materialele publicate cuvinte neînţelese de oamenii simpli şi că savanţii ne strică frumoasa şi bogata limbă românească, introducând în lexicon cuvinte de origine străină, e unicul, probabil, român, originar din s. Berestea, raionul Noua Suliţă, care citeşte presa românească din ținut „cu dicţionarul în mână”, după cum a mărturisit, pentru a înţelege sensul şi a pătrunde în seva dulcelui grai matern. Sincer vorbind, s-a pregătit intens şi din timp de discuţia noastră ce a decurs pe o notă filosofică de percepţie a vieţii, existenţei şi fericirii omului pe pământ, sosind cu un teanc de cărţi ce atestă incontestabila afirmare ce-o poartă-n suflet ca pe o icoană sacră că, noi, cei născuţi în Bucovina şi Basarabia, cu rădăcini adânci în pământul străbun, suntem Români şi nu „moldoveni”, precum încearcă să ne definească şi să ne divizeze unii răuvoitori.
A venit, având cu el „Istoria românilor din Dacia Traiană”, vol. II, de A. D. Xenopol, „Istoria lui Ştefan cel Mare” de N. Iorga, şi alte câteva cărţi ce ne atestă existenţa milenară pe această gură de rai, Bucovina – Țara de Sus a Moldovei lui Ștefan cel Mare, cu un singur gând: ca prin intermediul presei să-i convingă pe toţi consătenii şi conaţionalii din această parte înstrăinată de Ţară, că trebuie, în sfârşit, să înţeleagă greşeala politică că nu sunt „moldoveni”, ci Români, urmaşi ai lui Decebal şi Traian, că e timpul să se întoarcă la etnia lor iniţială, să uite de „moldoveni”, de „moldovenismul” vârât într-adins pe gât de ocupanţi, pentru a se debarasa de această meteahnă, de a se considera ceea ce sunt pe bună dreptate, fiindcă Moldova şi Ţara Românească s-au unit, în 1859, într-un singur stat, numit România, iar locuitorii lui se numesc Români şi nicidecum „moldoveni”, că Unirea din 1859 a fost primul pas în formarea statului naţional unitar român, desăvârşită în 1918, prin Unirea cu România a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, fapt de care ar trebui să nu uite nicicând conaţionalii noştri din nordul Bucovinei şi întreaga Ucraină, în deosebi, la recensământ, ca să nu fim din nou divizaţi după zicala: „Cine împarte, parte-şi face”, dar să fim a treia în Ucraina minoritate după numărul populaţiei.
”Toate porcăriile cu aşa-zisa „limbă moldovenească” apar din necunoaşterea istoriei. Îi povăţuiesc şi pe copii, şi pe nepoţi, nicicând să nu se ruşineze că sunt români, fiindcă trădarea străbunilor e cel mai mare păcat. Doresc foarte mult să ajungă şi la inima rudelor şi consătenilor mei, a tuturor conaţionalilor de bună credinţă de pe acest picior străbun de plai, că suntem Români, nu „moldoveni”, şi dacă ne-am uni, am fi o forţă”.
Porfir CIOCĂLĂU, bucovineanul cu suflet de român, a colindat o lume, făcând serviciul militar în termen la marină, însă nicicând nu i-a atins sufletul umbra intimidării că e român. Şi acolo, în Vladivostok, pe corabie, mândru de neamul său, le recita camarazilor versuri din creaţiile poetului iubit – Mihai Eminescu. Iar ei ascultau vrăjiţi de farmecul acelui lirism tulburător al versurilor din „Floare albastră”. Iar pe plăcuţa crucii mortuare din cimitirul satului natal, unde şi-a găsit odihna sufletească şi îşi doarme somnul veşnic scumpa lui măicuţă, Ana, sunt scrise, cu litere latine, cuvintele de eternă aducere-aminte: „Liniştea ta, mamă, sunt lacrimile noastre”, căci pe toate celelalte cruci e scris cu chirilice.
A îndrăgit cartea încă de mic. Prindea din zbor aproape totul ce-i era necunoscut, ce-i trezea curiozitatea şi setea de cunoştinţe.
„Eram încă foarte mic şi nu-mi dădeau cărţi de la bibliotecă, dar săpam cu fratele în grădină şi el îmi spunea: „Sapă şi lotul meu şi-ţi voi lua cărţi de la bibliotecă”. Astfel munceam numai să am ce citi. Acum tinerii nici nu citesc, nici nu sapă. Păşteam vaca lui moş Spiridon, un bătrânel din sat, care ştia foarte multe poveşti, doar ca să-mi povestească şi mie şi le scriam într-un caiet. Apoi, când duminica ne adunam la vatra satului, le spuneam oamenilor poveşti. Aveam darul de a povesti. Iar când eram elev în clasele superioare, m-au ales responsabil de cei mai mici şi le spuneam poveşti celor din clasele primare. Învăţător era cine putea scrie, căci majoritatea intelectualităţii româneşti se refugiase în România”.
A făcut 4 clase la Berestea, apoi a învăţat în şcolile din s. Boian şi Noua Suliţă. Pasiunea pentru carte şi cunoaştere l-a îndemnat să-şi continue studiile la o școală tehnică din Kameaneţ-Podilskyi, apoi tocmai la Moscova, unde a studiat la Institutul „A. Kosîghin”. Toată viaţa s-a condus după cuvintele lui Montesquieu: „Trebuie să înveţi mult, ca să ştii măcar puţin”. A activat ca inginer-şef şi preşedinte al sindicatelor la uzina „Legmaş” din Cernăuţi. Destinul l-a bucurat cu o fiică şi doi feciori – Angelica, Dumitru şi Petrică, cu nepoţeii Tair şi Xenia.
Filozofia vieţii interlocutorul a însuşit-o excelent, afirmând că „fuga după fericire te duce la nenorocire, iar când omul pierde dragostea, se termină şi fericirea, moare interesul faţă de viaţă. Or, e mai bine să le ai pe ambele – şi fericire, şi dragoste, căci femeile oricum amăgesc bărbaţii, îi fac să creadă că totul fac ei, însă, în realitate, femeia conduce cum vrea. Dar, cum n-ai da, totuşi, e mai bine cu femeia lângă tine, decât fără ea. Iar pentru a o înţelege pe femeie trebuie să citeşti nuvelele lui Guy de Maupassant”.
Sincer vorbind, am avut plăcerea să discut cu un asemenea om multilateral dezvoltat. De regulă, mai mult ascult durerile interlocutorilor mei. De data aceasta, însă, am fost mai mult delectată cu versuri din creaţiile Marelui Eminescu, Puşkin, Jacques Prevert (dl Porfir a studiat 3 ani franceza la Universitatea cernăuţeană), cu romanţa „La umbra nucului bătrân” etc.
Aş dori să menţionez că din interesanta noastră discuţie, din întreaga filozofie a dlui Porfir CIOCĂLĂU, am conchis că dumnealui, ca şi povestitorul din Humuleşti, Ion Creangă, „ la 30 de ani” n-a devenit ”nici mai frumos şi nici mai bogat la 40 de ani”, însă, la vârsta sa respectabilă de 85 de ani e mulţumit de viaţa pe care a trăit-o.
„Am însuşit câteva lucruri sfinte: cât vei trăi pe pământ să-ţi cinsteşti mama, tata, străbunii şi să-ţi păstrezi cu sfinţenie Limba, Credinţa şi Neamul”.
Felicia Nichita-Toma,
ziaristă la „Zorile Bucovinei”, pentru „Monitorul bucovinean”
În imagine: P. Ciocălău împreună cu nepoții sosiți într-o vacanță de iarnă. Foto din arhiva familiei
