La începutul lunii august a anului 1972, în băncile din auditoriul 66, la Facultatea de Filologie a Universității cernăuțene, s-au așezat vreo 30 de tineri pentru a susține primul examen în scris la limba și literatura moldovenească (termeni folosiți atunci în spațiul sovietic). Cincisprezece dintre ei, în baza rezultatelor obținute la cele patru examene, urmau să fie înmatriculați la Facultatea de Filologie, specialitatea „Limba și literatura moldovenească”. Era un examen în scris – compunere. Numai câțiva dintre ei au primit nota maximă – „cinci”, adică „foarte bine”. Printre aceștia a fost și Sergiu Tabarcea din Larga. Lectorul universitar, Vasile Levițchi, analizând rezultatele la proba în scris, a menționat anume compunerea lui Sergiu Tabarcea. După calendarul sovietic era un an jubiliar – semicentenarul URSS, și, evident, tema liberă pentru compunere se referea anume la acest eveniment. Vasile Levițchi, ca poet, a evidențiat metaforele folosite de Sergiu Tabarcea, urându-i succes tânărului cu har literar.
La 1 septembrie, când a început învățământul, Sergiu Tabarcea a fost numit starostele grupei „moldovenești”. S-a dovedit a fi o grupă neobișnuită la Facultatea de Filologie, în care erau mai mulți băieți decât fete: Sergiu Tabarcea (Larga, Moldova), Mihai Agrigoroaie (Hreațca), Mihai Demenciuc (Boianivca), Tudor Andrieș (Ciuciueni, Moldova) – ultimii trei au venit la Universitate după ce și-au făcut serviciul militar, Dumitru Amihalachioaie (Molnița), Vasile Carlașciuc (Berestea), Constantin Nicorici (Ciudei), Leonid Șiticov (Coteala, Moldova), Floarea Babiuc (Budeneț), Felicia Popescu (Crasna), Dina Chifuleac (Noua Suliță), Lidia Crețu (Nesvoia), Aurica Olenteriuc (Voloca), Varvara Glopina (Voloca) și Maria Dovbuș (Bujor, Moldova).
Trăind în aceiași odaie la căminul studențesc, m-au impresionat sinceritatea și spiritul romantic al lui Sergiu Tabarcea. Am aflat că înainte de a depune actele la Universitatea din Cernăuți, el și-a încercat norocul la Școala de Marină din Odesa, dar foarte repede s-a dezamăgit în această aventură din prag de maturitate. Înzestrat cu harul scrisului, a venit să studieze filologia „moldovenească” la Universitatea cernăuțeană, cu atât mai mult că din Larga erau câțiva studenți la Facultatea de Filologie. La câteva săptămâni după ce am fost cazați la cămin, Sergiu a adus de acasă un apărat de radio și chitara.
De asemenea, în primele luni de studenție, am avut ocazia să ne întâlnim cu un grup de scriitori din Moldova, care au vizitat Universitatea. Noi, studenții din anul întâi, eram foarte curioși și entuziasmați de a-i vedea și de a-i asculta pe adevărații maeștri ai cuvântului artistic. Printre oaspeții de la Chișinău era și poetul, prozatorul Dumitru Matcovschi. După cum mi-a mărturisit Sergiu Tabarcea, anume lui Dumitru Matcovschi i-a prezentat mai înainte încercările sale literare, afirmând că a primit „blagoslovirea” vestitului scriitor. Exact pe atunci colegul nostru recitea cartea „Duda” de Dumitru Matcovschi.
Lui Sergiu Tabarcea îi plăcea să studieze profund chestiunile care prezentau interes pentru el. La o lecție practică de istorie a URSS, el l-a întrebat pe lectorul Miron Vaisman ce a fost revoluția din Octombrie – revoluție sau lovitură de guvern? Lectorul a rămas uimit de întrebarea pusă, la fel ca și noi, studenții, care nu eram obișnuiți să punem la îndoială postulatele din manualele sovietice. După câteva clipe de tăcere, lectorul a găsit o soluție potrivită: el l-a lăudat pe studentul ingenios și i-a propus niște lucrări suplimentare. Firește, Sergiu Tabarcea n-a găsit nici acolo adevărul pe care intuitiv îl căuta, dar când despre aceasta a început să se vorbească deschis, după destrămarea Uniunii Sovietice, Sergiu Tabarcea nu mai era în viață…
Harul literar al lui Sergiu Tabarcea a fost repede observat de poeții-studenți de la Catedră – Arcadie Suceveanu (anul patru) și Grigore Rotaru (anul cinci). Studentul din anul întâi, Sergiu Tabarcea, a fost imediat antrenat la scoaterea gazetei de perete literare „Luceafărul”.
În acea perioadă studenții de la Catedră erau „clienții” permanenți ai Librăriei „Drujba” („Prietenia”) din centrul Cernăuțiului. Astfel, ei se întorceau la cămin, având în geantă o carte-două editate în România. În odăile căminului studențesc a pătruns spiritul literaturii române, operele de referință ale căreia nu figurau în programa universitară pentru viitorii filologi – profesori de „limba și literatura moldovenească”. Evident că după asemenea lecturi, studenții își împărtășeau impresiile. Așa a apărut ideea creării unui cerc studențesc, unul dintre inițiatorii căruia a fost Petru Grior (pe atunci student în anul patru). Au apărut la cămin și unele cărți vechi, tipărite în perioada interbelică. Ele au nimerit în văzul „ochilor vigilenți” și de „activismul” studenților români s-au interesat organele securității. Inițiatorii cercului studențesc au fost exmatriculați, iar Sergiu Tabarcea, pentru „lipsă de vigilență comsomolistă și lipsă de atitudine respectivă față de literatura burgheză”, s-a ales cu o mustrare aspră. Era, cum s-ar spune, la un pas de excludere din rândurile comsomolului leninist, ceea ce însemna exmatricularea din Universitate.
În asemenea momente grele pentru el, Sergiu Tabarcea a fost susținut de colegii de grupă, mai ales de băieții care și-au făcut serviciul militar. Ei l-au îmbărbătat, l-au îndemnat să-și vadă de treburi și să-și continue studiile. Probabil că a fost influențat și de o altă părere, fiind decisivă pentru el – pentru a evita anumite complicații, a trecut la secția fără frecvență. Iar în scurt timp a fost chemat în rândurile armatei.
Tânărul din Larga a îmbrăcat uniforma de marinar. Ar fi incorect să spunem că și-a văzut realizat visul din copilărie, căci după un an de studii la Universitatea din Cernăuți prefera să „călătorească” pe Marea Literelor Române. Și acea dorință era deja în sângele lui. Trebuia să treacă prin „muștruluiala” ostășească și să ajungă la limanul său – al cuvântului matern fermecător. Dar armata a lăsat urme periculoase în sângele său. Se presupune că a primit o doză mare de radiație, care în cele din urmă îi va scurta aflarea pe acest pământ.
După ce a fost lăsat la vatră de la marină, Sergiu Tabarcea s-a pus serios pe studii. Un timp oarecare s-a aflat la secția fără frecvență, apoi, deși avea familie, s-a transferat la staționar.
–Era un student foarte erudit, cu cunoștințe vaste și destul de modest, își amintește colega de grupă, Olga Ostafi. Avea o comportare minunată, corectă cu fiecare. După câțiva ani de armată, îi venea mai greu să însușească materialul la limba franceză. Atunci șeful Catedrei noastre, profesorul Grigore Bostan, mi-a propus să-l ajut. Cu ajutorul meu și cu străduința sa, Sergiu Tabarcea a susținut cu succes examenul la franceză și mi-a mulțumit. Dar s-a întâmplat așa că în curând am apelat și eu la ajutorul lui Sergiu Tabarcea. Mi-a găsit loc pentru practică la școala din satul său natal – Larga. M-am convins că-și iubea foarte mult locurile de baștină, iar consătenii îl stimau în mod deosebit.
Revenirea la alma mater i-a deschis lui Sergiu Tabarcea cel de-al doilea suflu. A început să se preocupe mai mult de pictură și deseori penelul îi înlocuia stiloul. Împreună cu un coleg de facultate, Anatolie Rurac, un alt pasionat de artele frumoase, au realizat niște picturi murale în fosta cantină de la cămin, transformând-o într-o sală de odihnă.
Sergiu Tabarcea a absolvit Universitatea în anul 1980. Colegii de grupă, împreună cu care și-a început studiile în 1972, erau deja plasați în câmpul muncii. Nu cu mult înainte de examenul de stat, el a trecut pe la redacția ziarului „Zorile Bucovinei”, unde eram angajat de trei ani corespondent al Secției de cultură. Am discutat, aflându-ne pe vestitul balcon al redacției „Zorilor”. Sergiu mi s-a destăinuit că planifică să se angajeze ca educator la Centrul de reeducare a minorilor din Lipcani. Am înțeles că vrea să-și încerce capacitățile în unul dintre cele mai complicate tărâmuri ale pedagogiei. I-am urat succes, el mi-a mulțumit și a promis că va mai trece pe la redacție. Nici el și nici eu nu bănuiam atunci că aceasta a fost ultima noastră întâlnire…
La începutul lui august 1980, noi, colegii de grupă a promoției anului 1977, am venit la prima întâlnire la Cernăuți după absolvirea Universității. Emoțiile și amintirile de neuitat din cei cinci ani de studenție au prevalat. Gândul ne-a fost și la fostul staroste al grupei noastre, Sergiu Tabarcea. Nici nu ne-am imaginat că exact în acea zi tânărul blond cu ochi albaștri și cu privirea blajină din Larga era nu departe de noi, pe patul de suferință din Spitalul Clinic Regional. Avea leucemie – boală incurabilă.
Nu cu mult după aceea l-am întâlnit în scuarul, unde se află în prezent monumentul lui Mihai Eminescu, pe Anatolie Rurac. Purta la haină panglica de doliu. L-am întrebat ce s-a întâmplat, iar el mi-a răspuns scurt: „Sergiu nu mai este…”. Fiind la tipografie, în secția unde se tipăreau ziarele, am dat de numărul proaspăt al gazetei Universității „Radianski student” („Studentul sovietic”). În coloanele lui era plasat necrologul semnat de șeful Catedrei noastre, Grigore Bostan, în care se anunța despre moartea proaspătului absolvent al Universității, Sergiu Tabarcea. De la primirea diplomei și până la tragicul său sfârșit au trecut doar două luni… N-a reușit nici să-și înceapă activitatea de pedagog, n-a reușit nici să-și afirme talentul literar și de pictor. Cert e că și-a iubit fierbinte neamul, graiul și plaiul…
Petru Grior, unul dintre inițiatorii acelui cerc studențesc în 1972, care a trecut și el prin multe încercări, dar a fost restabilit la Universitate, a absolvit-o cu succes, a activat ani la rând la Arhiva Regională din Cernăuți, devenind un cercetător neobosit al temei jertfelor regimului totalitar sovietic, a scris și o carte despre activitatea studenţească din a doua jumătate a secolului XX pentru renaşterea istoriei neamului şi a culturii naţionale româneşti.
–În ea m-am referit și la Sergiu Tabarcea, care trebuie considerat un student-martir. Atunci, la începutul anului 1973, la adunarea comsomolistă a facultății, la care a fost condamnată „lipsa de vigilență” a unor studenți români, Sergiu Tabarcea a avut curajul să declame că limba română și „limba moldovenească” este una și aceiași limbă. A fost luat la armată, iar în timpul când își făcea serviciului militar s-a întâmplat, probabil, un accident, el a primit o doză mare de radiație și aceasta a fost fatală. Am avut ocazia să vorbesc prin telefon cu fiica lui Sergiu Tabarcea. Ea se interesa de istoria cernăuțeană a tatălui său. Am pierdut contactul, ea trăia undeva lângă Moscova, mi-a povestit Petru Grior.
Istoria certăuțeană a lui Sergiu Tabarcea este tristă, dar și luminoasă. Ea nu trebuie uitată.
Vasile CARLAȘCIUC,
jurnalist
(„Monitorul bucovinean” – https://monitorbuk.com/)
