Născut în satul Țureni din Valea Prutului, intrat în istorie drept localitate de vamă, el a îndrăgit nu numai pitorescul acestor locuri, ci a manifestat un viu interes față de viața spirituală a consătenilor săi, cunoscând în amănunte tradiția și arta populară, iar mai profund – istoria Țureniului. Toate acestea, precum și momentele dramatice de pe parcursul ultimelor două veacuri, povestite cu emoții din tată-n fiu, s-au acumulat în sufletul lui Teofil Rendiuc. Ani de zile le-a analizat pe îndelete, le-a potrivit în canavaua unei opere literare și spre sfârșitul carierei sale diplomatice le-a așternut pe hârtie. Așa a apărut romanul „Surâsul fermecător”. Înainte de a-și încheia misiunea diplomatică în România, cu ajutorul Uniunii Ucrainenilor din România a văzut lumina tiparului varianta ucraineană a acestui roman. Autorul și-a ales un pseudonim ce ne amintește de satul lui natal Țureni și de numele de familie al protagoniștilor acestei pânze epice – Țureanu.
Varianta românească a romanului „Surâsul fermecător” a fost terminată și pregătită pentru tipar doar cu câteva săptămâni înainte de invazia la scară largă a Ucrainei de către trupele rusești. A fost un adevărat șoc pentru istoricul, diplomatul și cetățeanul ucrainean Teofil Rendiuc.
Țureniul este un sat mic. Mică e și școala. În anii 60-începitul anilor 70 ai secolului trecut, când Teofil al lui Gheorghe Rendiuc era elev, școala era de opt ani și pentru a obține studii medii generale, el s-a înscris la Școala medie nr.10 – vestita școală românească din suburbia Roșa a Cernăuțiului. Aici a simțit cu adevărat pasiunea față de una dintre cele mai vechi științe ale omenirii – istoria. În 1972, după absolvirea școlii, a susținut cu succes examenele de admitere la Facultatea de Istorie a Universității cernăuțene. În 1977, tânăr specialist, și-a început activitatea didactică și științifică. În perioada 1978-1990 a fost cercetător științific al Institutului de Istorie și al Institutului pentru probleme sociale și economice ale țărilor de peste hotare al Academiei de Științe a Ucrainei. A susținut teza de candidat în științe istorice și a fost angajat în organele administrative regionale. Odată cu obținerea independenței Ucrainei, a trecut la munca diplomatică și s-a numărat printre primii diplomați ai tânărului stat ucrainean, trimiși cu misiune în România. Diplomatul Teofil Rendiuc (în decursul celor două mandate în România și a unuia în Republica Moldova) nu a uitat că este istoric de specialitate și om de știință. În această perioadă a adunat materiale, a cercetat documente de arhivă și a scris două monografii – una despre hatmanul Ivan Mazepa, iar alta despre hatmanul Pylyp Orlyk, autorul primei constituții a Ucrainei. Viața ambilor hatmani este legată de Țările Românești. În prefața monografiei sale „Hatmanul Ivan Mazepa: căile ucrainene-moldo-române”, apărută în 2009 de sub auspiciile Editurii „Bukrek” din Cernăuți, se subliniază că „autorul acestei lucrări a avut fericitul prilej de a deveni, în calitatea sa de colaborator al Ambasadei Ucrainei în România, unul dintre organizatorii primei expediții științifice complexe a Academiei Naționale de Științe a Ucrainei pe traseul Baturyn – Kiev – Bender – Varnița – Iași – Galați – București. În felul acesta a reușit să se implice direct în studierea aprofundată a contactelor lui Ivan Mazepa, de la sfârșitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea, cu contemporanii săi – domnitorii Moldovei Constantin Cantemir (1685-1693), Constantin Duca (1693-1695 și 1700-1703), Antioh Cantemir (1695-1700 și 1705-1707), Mihai Racoviță (1703-1705 și 1707-1709) și Nicolae Mavrocordat (1709-1710), și Valahiei – Șcerban Cantacuzino (care a domnit până în 1688) și mai ales Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Astfel a început cercetarea perioadei moldovene a vieții ilustrului hatman al Ucrainei și a morții sale la Bender, precum și a epopeii numeroaselor înhumări ale rămășițelor pământești în orașul Galați. Autorul a realizat toate acestea în cursul ultimilor ani, cu ocazia numeroaselor contacte cu oamenii de știință moldoveni și români, cu reprezentanți ai autorităților și comunităților de ucraineni din Republica Moldova și România”.
Cercetările efectuate de istoricul și diplomatul Teofil Rendiuc în cadrul Academiei Române a dat un rezultat nesperat: în fondurile ei de carte veche a fost găsit un exemplar original al „Evangheliei”, editate în ianuarie 1708 în arabă la Aleppo (în Siria de astăzi) pe spezele hatmanului Ucrainei, Ivan Mazepa, care cunoștea opt limbi, inclusiv araba. Ea a fost tipărită în tipografia lui Constantin Brâncoveanu, dusă la Aleppo special pentru satisfacerea necesităților spirituale ale arabilor ortodocși din Orientul Apropiat, ocupat de turci. După cum remarcă unii cercetători științifici, „cartea istoricului Teofil Rendiuc are și meritul de a aduce o iconografie de excepție, pe suport electronic, fotocopia Evangheliarului în limba arabă pentru creștinii din Aleppo, exemplar aflat în colecția Bibliotecii Academiei Române”.
Când în 2016 Școala medie nr.10 din Cernăuți a împlinit 200 de ani, fiind una dintre cele mai vechi școli românești din regiune, Teofil Rendiuc, titular al Ambasadei Ucrainei în România, a scris și a editat o carte despre istoria biseculară a acestei instituții de învățământ, carte, care conține și prețioase date istorice despre suburbia Roșa, populată în mare parte de români. În muzeul Școlii de la Roșa este un stand special consacrat acestui eminent absolvent al ei.
După încheierea misiunii diplomatice, doctorul în științe istorice și directorul Institutului Bunei Vecinătăți, Teofil Rendiuc, a organizat la Kiev câteva ediții ale Simpozionului internațional „Mitropolitul Petru Movilă. Pagini puțin cunoscute ale vieții”. În una din comunicările sale el s-a referit la o problemă aflată și până astăzi în discuție și neclarificată până la capăt. Se știe că tânărul Petru Movilă, aflându-se cu mama sa în exil la Lviv (pe atunci în componența Poloniei), a învățat la Școala Frăției ortodoxe din acest oraș. Acolo a învățat și viitorul hatman al Ucrainei, Bogdan Hmelnițki. Deoarece Movilă și Hmelnițki erau vârsteni, posibil să fi învățat împreună și să fi fost buni cunoscuți, consideră istoricul Teofil Rendiuc. Amândoi, după absolvirea școlii, au fost înrolați în armata poloneză. Ambii au participat la Bătălia de la Țuțora din vara anului 1620, unde oastea poloneză a fost înfrântă de cea turcă. Bogdan Hmelnițki a fost luat prizonier, iar Petru Movilă a scăpat cu viața ca prin minune. De asemenea, se presupune că Mitropolitul Kievului, Petru Movilă, la sfârșitul anului 1646, fiind pe patul de moarte, l-a blagoslovit pe hatmanul Bogdan Hmelnițki la lupta de eliberare națională. Aceste momente au fost enumerate de Teofil Rendiuc în comunicarea sa. Organizarea unor astfel de simpozioane științifice a fost întreruptă de războiul la scară largă pornit de Rusia împotriva Ucrainei.
În acest an jubiliar pentru el, Teofil Rendiuc se pregătește să editeze romanul său „Surâsul fermecător”, la baza căruia stă un caz real și dramatic din viața consătenilor săi – locuitori ai satului Țureni. Pe timpuri satul său de baștină a fost localitate de vamă, situată la hotarul Imperiului austriac și al Moldovei. Autorul povestește cu lux de amănunte istoria Țureniului, despre neamul Rendiuc, despre obiceiurile și tradițiile localnicilor, chiar despre construcția liniei de cale ferată: „Prin acea ferestruică se vedeau o mulțime de oameni care construiau primul ștrek dintre Cernăuții austrieci și Noua Suliță rusească pe o distanță de doar 30 de kilometri. Dar ce importanță strategică avea să aibă acel firicel de cale ferată… Puțini își dădeau seama de faptul că anume acele două linii de oțel practic legau două lumi – cea europeană, civilizată, cu cea euroasiatică cu toate problemele ei care, cu timpul aveau să devină și problemele celor din Țureni, și nu numai în cea mai aspră formă – războaie, concentrări, deportări, foamete, tifos, pierderi de vieți ale unor oameni nevinovați, pierderea avutului agonisit cu muncă și sudoare, distrugerea totală a satului și chiar a bisericii. Nu știa nici Ionică despre faptul că el însuși, anume pe acel ștrek, va fi dus cu forța în îndepărtata Onegă, unde va lucra mulți ani în condiții insuportabile de umezeală, frig, mizerie și subnutriție. Dar și nici Ilie că va fi chemat sub armele austriecilor străini și tot pe ștrek dus, împreună cu alți consăteni și bucovineni, tocmai până în nordul Italiei, unde trebuia să apere interesele Kaizerului, lăsându-și familia fără nici o protecție și spre multă pierzanie …”. Destine bucovinene pe vremuri de restriște pe care le descrie în mod realist, ca un istoric, și cu inspirația cuvântului artistic, ca un literat, Teofil Rendiuc. Este o lucrare nu pur literară, ci și istorică, etnografică. Ea ne învață să iubim și să ne mândrim cu istoria neamului.
Credem că destinul îi va surâde fermecător și în continuare lui Teofil Rendiuc. Într-o convorbire el mi s-a destăinuit că, în calitate de diplomat la Ambasada Ucrainei în România, a parcurs calea de la Sighetul Marmației, unde funcționează Liceul ucrainean „Taras Șevcenko”, până la București, în aceiași limuzină cu președintele de atunci al Ucrainei, Viktor Iușcenko. În acea călătorie, folosindu-se de o astfel de ocazie excelentă, istoricul Teofil Rendiuc i-a povestit șefului statului despre cele mai semnificative momente ale relațiilor diplomatice ucraineano-române. Viktor Iușcenko, ascultându-l cu mare interes, i-a dat de înțeles că ar fi bine să fie scrisă și o carte despre întreaga istorie a acestor relații interstatale. Este un îndemn nu numai pentru istoricul și diplomatul Teofil Rendiuc, ci și pentru mulți alți slujitori ai muzei Clio – de azi și de mâine.
Vasile CARLAȘCIUC
„Monitorul bucovinean” – https://monitorbuk.com/
