–Domnule profesor (permiteți-mi să mă adresez așa, fiindcă pentru întregul sat Dinăuți ați rămas „profesor”, „învățător”, deși sunteți la odihna binemeritată de mai mulți ani), am privit postarea video pe Facebook. Un grup de dinăuțeni, în frunte cu starostele satului, Radu Ștefliuc, și cu fostul elev și apoi coleg de breaslă cu Dumneavoastră, Valeriu Gulpac, au venit să vă cânte în pragul casei „Mulți ani trăiască” și să vă felicite cu prilejul împlinirii a 90 de ani. Primiți și felicitările noastre cordiale și urările de bine, pace și sănătate.
–Vă mulțumesc din suflet și vreau să vă spun că anii îmi dau de știre. Dar mă bucur de viață, analizez schimbările care au loc. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat zile, căci am trecut prin multe cumpene.
–Știm că ați visat să lucrați în școală și, până a vă stabili cu traiul și serviciul la Dinăuți, ați activat în câteva localități din regiunea noastră.
–Eram pregătit să plec la studii la Chișinău, dar din cauza stării materiale a familiei noastre, am luat o altă hotărâre. M-am dus la Școala pedagogică din Cernăuți, la cursurile pentru viitorii învățători și în curând m-am pomenit la Școala din Dimca. Am lucrat cu mare plăcere acolo. Colectivul pedagogic era minunat, în școală și în sat domnea o atmosferă bună, cu elevii am găsit repede limbă comună. Pasul pe care l-am făcut acolo pe tărâmul pedagogic a fost de bun augur. Au urmat apoi doi ani de studii la Institutul pentru învățători din Cernăuți și am fost repartizat la Școala din Târnauca. Am făcut trei ani de armată și speram să intru la Universitate. Țin minte că am fost internat în spital și într-un salon cu mine era un colonel. El m-a povățuit părintește: „Dacă ți-ai pus scopul să ajungi la Universitate, urmează-l, căci îți va fi de mare folos în viață”. După serviciul militar am susținut examenele de admitere la Facultatea de Fizică a Universității cernăuțene. Am absolvit Universitatea și am fost trimis la Școala din Tereblecea. În anii de studenție am cunoscut-o pe viitoarea mea soție, Lidia. Ne-am căsătorit și în 1964 am trecut cu traiul la Dinăuți și de atunci suntem legați de viața acestui sat și a oamenilor lui.
–Probabil, că a fost complicat începutul pentru o tânără familie de intelectuali, care au venit într-un sat străin, unde nu aveau nici masă, nici casă…
–Și chiar gazdă să găsești a fost greu. Ne-au dat teren pentru casă la o margine de sat, alături de perdeaua forestieră de lângă drumul central. Am depus muncă enormă pentru a ne amenaja acolo gospodăria. Ne-au ajutat foarte mult sătenii, colegii de serviciu, chiar elevii din clasele superioare. Veneau la noi ca la clacă…
–Este o casă unde dăinuie fericirea…
–Baza unei vieți fericite este familia – o familie trainică. Nu în zadar tinerilor însurăței li se urează să aibă parte de casă de piatră, adică trainică să le fie familia. Sunt 61 de ani de când am venit la Dinăuți și toți atâția ani are căsnicia noastră. Aici am trăit cele mai fericite și frumoase clipe ale vieții noastre, aici ne-am confruntat și cu greutăți, dar ne străduim să le învingem. Am 59 de ani de stagiu pedagogic, dintre care 56 i-am petrecut la Școala medie din Dinăuți – din 1964 până în 2010.
–Ați lucrat și în școala veche, unde lipseau multe din condițiile necesare pentru buna desfășurare a procesului de învățământ, și în școala nouă, cu condiții excelente.
–Este o școală la care noi, pedagogii, am visat ani în șir. Dar nu numai noi, ci și satul întreg. Împreună cu elevii am ajutat la construcție – de la turnarea fundamentului până la lucrările de finisare. În școala nouă am amenajat cabinetul de fizică așa cum l-am visat atâta timp. Am lăsat o „moștenire” frumoasă urmașilor mei.
Am educat mai multe generații de copii ai satului și cred că mi-am făcut bine datoria, fiindcă mă bucur de stima lor și am o anumită autoritate. Sunt cu adevărat cetățean al Dinăuțiului. Sătenii au fost alături de mine nu numai la bucurii. Am trecut printr-o mare cumpănă, am nimerit într-un accident, am fost de câteva ori operat. Sătenii se interesau de starea mea, se străduiau să mă susțină, să mă ajute. Dar cel mai mare sprijin al meu a fost soția, care îmi este un adevărat prieten.
–Mai mulți locuitori ai Dinăuțiului au afirmat că soții Dumitru și Lidia Patraș le servesc drept exemplu, demonstrând cum trebuie să fie o adevărată familie.
–Nu voi spune cuvinte alese. Ne-a unit o dragoste fierbinte și sinceră. Sunt sentimente curate pe care le simțim și le păstrăm în decursul întregii vieți. De aici pornește armonia în familie. Dar și profesia de pedagog a însemnat mult pentru noi. Eu am fost profesor de fizică, iar soția – de matematică. Sunt discipline care țin de științele exacte, dar i-am învățat pe elevi și omenia. Fără ea nu poți rezolva cele mai complicate probleme ale vieții.
Ne place să ducem o viață liniștită. Consătenii ne știu de oameni inteligenți și de buni gospodari. Cum se spune acum, suntem născuți în aceiași zodie: eu la 12 octombrie, iar soția Lidia la 15 octombrie. Am crescut doi feciori. Vladimir este șeful ambulatoriului într-un sat din raionul Kamianeț-Podilski. Feciorul lui și nepotul nostru este medic militar la Rivne și are trei copii – sunt strănepoții noștri. Iar feciorul mezin al nostru, Boris, activează în cadrul Ambasadei Ucrainei în România. Băiatul lui este student la Universitatea din București. Ei nu uită de casa părintească de la marginea Dinăuțiului, unde sunt așteptați cu drag.
–Vă felicităm cu prilejul acestui jubileu deosebit și vă dorim Dumneavoastră, precum și doamnei Lidia multe toamne frumoase și bogate înainte. La mulți ani fericiți!
Interlocutor:Vasile CARLAȘCIUC
„Monitorul bucovinean” – https://monitorbuk.com/
