La prima vedere, s-ar putea părea că, informatica și etica creștină definesc două lumi diferite. Dar, în cele din urmă, ele, totuși, au o singură misiune, cel puțin când vorbim despre educație. Cum să îmbini tehnologia cu spiritualitatea în activitatea pedagogică de zi cu zi știe foarte bine doamna profesoară Cezara Botlung — un dascăl școlar devotat, care predă orele de informatică și etică creștină la Liceul din Godinești, reușind să o facă cu mult talent și dăruire.
Cezara Botlung s-a născut la Chișinău, iar de la vârsta de 4 ani locuiește în Godinești, din ținutul Herței. Aici a copilărit și tot aici a terminat școala generală. Ulterior, pentru a dobândi studii superioare a ales Universitatea Națională „Iuri Fedkovici” din Cernăuți: mai întâi, a făcut „Geografia”, apoi, urmându-și curiozitatea pentru tehnologie, a absolvit și Facultatea de Fizică, specializându-se ca profesor de informatică. În anul 2011, a revenit, dar deja în alt rol, la școala în care a fost însăși elevă, instituție de învățământ unde profesează până în prezent.
Recent, Cezara Botlung a izbutit să se afirme la un prestigios concurs de talie națională, dedicat pedagogilor care țin cursuri de orientare spiritual-morală, devenind, astfel, unul dintre cei mai buni profesori din Ucraina la acest capitol. Despre acest extraordinar succes profesional, despre cele două chemări pedagogice ale sale, care sunt informatica și etica creștină, despre bucuriile și provocările unui dascăl școlar — profesoara din Godinești dezvăluie într-un interviu pentru „Monitorul bucovinean”.
„Informatica dezvoltă mintea, iar etica creștină hrănește sufletul”
— Doamna Cezara, haideți s-o începem cu-nceputul. Când și cum a pornit drumul Dumneavoastră în domeniul învățământului?
— Cariera mea în învățământ a început în anul 2011, când am revenit la școala unde am învățat, de data aceasta în postura de dascăl. Sunt profesoară de informatică, o disciplină care mă pasionează pentru că reprezintă viitorul și le oferă copiilor instrumentele necesare în lumea modernă. Totodată, de patru ani încoace, am marea onoare de a preda și cursul de etică creștină.
Deși par materii diferite, ele se completează frumos în activitatea mea: informatica dezvoltă mintea elevilor, în timp ce etica le hrănește sufletul. Consider că etica creștină stă la baza tuturor celorlalte obiecte, deoarece, înainte de a fi specialiști într-un domeniu sau altul, cel mai important este ca elevii noștri să devină oameni adevărați și buni creștini.
— De ce ați ales anume profesia de dascăl școlar? Ce v-a determinat să vă dedicați acestei munci importante, dar adesea neprețuite pe bună dreptate? Apropo, visați din copilărie să fiți profesoară? Actualmente, având o experiență în spate, nu regretați că ați făcut acest pas?
— Sinceră să fiu, nu am visat de mică să fiu profesoară. Crescând într-o familie de pedagogi, vedeam zilnic efortul imens, nopțile deasupra caietelor și, din păcate, răsplata materială care nu oglindește nici pe departe munca depusă. Părea o moștenire prea greu de dus.
Însă, în studenție, când am pășit prima dată în fața unei clase, totul s-a schimbat. Am descoperit o magie care nu ține de bani sau de birocrație: puritatea copiilor și lumina din ochii lor. Atunci am înțeles că această profesie m-a ales pe mine.
Astăzi, cu experiența anilor la catedră, nu regret nicio clipă acest pas. Chiar dacă este o muncă adesea neprețuită de societate, am învățat că dragostea elevilor este o „valută” a sufletului care nu se devalorizează niciodată. Când văd că un copil crește frumos sub ochii mei, simt o bogăție pe care nicio altă meserie nu mi-ar fi putut-o oferi.
„Fără Dumnezeu la catedră, predăm doar lecții; cu El, ajutăm la creșterea unor oameni adevărați”
— Ne dăm seama că, munca profesorului este una prestigioasă, dar, totodată, deloc ușoară. Ce înseamnă să fii profesor în zilele de astăzi? Cu ce provocări se confruntă pedagogii actualmente?
— Sincer vorbind, să fii profesor astăzi e o misiune care te consumă, dar te și împlinește enorm. Nu mai e de ajuns doar să deschizi manualul și să predai lecția. Astăzi, trebuie să fii și un pic de psiholog, și un pic de părinte, și un pic de prieten pentru elevii tăi.
Cea mai mare provocare? Este lupta cu telefoanele și ecranele. E greu să-i faci pe copii să fie atenți la tine când în buzunar au o lume întreagă care îi ademenește cu jocuri și rețele sociale. Trebuie să fii mereu creativ, să „inventezi” mereu ceva nou ca să nu-i pierzi.
— Dar ce vă place cel mai mult în meseria Dumneavoastră? Ce vă face să veniți dimineață de dimineață la școală cu același entuziasm?
— Dacă mă întrebați ce mă ține în priză, răspunsul e simplu: energia copiilor. Oricât de grea mi-ar fi dimineața sau oricâte griji aș avea, când pășesc în clasă și văd fețele lor curioase, parcă totul se șterge cu buretele. Ei au darul acesta magic de a te molipsi cu pofta lor de viață.
Cel mai mult îmi place momentul acela când văd în ochii unui elev că „s-a aprins lumina”. Știți voi, clipa aceea când înțelege ceva ce i se părea greu și fața i se luminează de bucurie. Atunci simt că tot efortul meu a meritat.
Nu vin la școală doar ca să „îmi fac orele”, ci vin pentru că acolo mă simt vie. Mă bucură enorm când un copil vine la mine să-mi spună un secret, să-mi ceară un sfat sau pur și simplu să-mi zâmbească pe hol. Aceste gesturi mici, dar sincere, sunt cele care îmi dau entuziasm zi de zi. Până la urmă, copiii sunt cei care ne învață pe noi, profesorii, să rămânem tineri la suflet.
— Din propria experiență, cum credeți, ce este cel mai important în activitatea profesorului contemporan? Ce calități, în opinia Dumneavoastră, trebuie să posede un pedagog modern?
— Pentru mine, cel mai important lucru este să văd în fiecare copil o creație a lui Dumnezeu. Când privești elevul din bancă nu doar ca pe un nume în catalog, ci ca pe un suflet plămădit cu dragoste divină, totul se schimbă.
Un pedagog contemporan are nevoie: să vadă scânteia de lumină din fiecare copil, chiar și din cel mai neastâmpărat, să asculte cu blândețe, știind că fiecare suflet are ritmul lui de a înflori, să înțeleagă că noi doar sădim sămânța, dar Dumnezeu este Cel care o face să crească.
Dacă pui dragoste în tot ce faci, copiii simt asta. Fără Dumnezeu la catedră, predăm doar lecții; cu El, ajutăm la creșterea unor oameni adevărați.
„Dragostea sinceră este singura care poate concura cu tehnologia”
— Cât de greu este să găsești „cheița” spre sufletul copiilor din actuala generație, date fiind numeroasele influențe care-i ademenesc, mai ales din partea diferitelor tehnologii și rețele de socializare, despre care ați amintit anterior? Mai există dragoste de carte în școli în aceste condiții?
— Este adevărat, trăim vremuri în care ecranele par să aibă o putere imensă, iar rețelele de socializare le oferă copiilor o lume sclipitoare, dar adesea goală pe interior. Să găsești acea „cheiță” către sufletul lor este, într-adevăr, mai greu ca oricând, dar nu imposibil.
Eu cred că, oricât de mult s-ar schimba tehnologia, sufletul uman rămâne același: el are nevoie de iubire, de atenție și de adevăr. „Cheița” nu este o metodă digitală modernă, ci este timpul și inima profesorului. Când un copil simte că profesorul îl privește cu dragoste, că îi pasă de frământările lui și că vede în el o creație divină, el va lăsa telefonul deoparte. Dragostea sinceră este singura care poate concura cu tehnologia.
Cât despre dragostea de carte, ea încă mai există, dar sub o altă formă. Copiii de azi nu mai acceptă lectura ca pe o obligație uscată. Ei au nevoie să vadă că ceea ce citesc le hrănește sufletul sau le răspunde la întrebările despre viață. Dacă noi, profesorii, reușim să le arătăm că o carte este, de fapt, o întâlnire cu un alt suflet sau cu înțelepciunea lui Dumnezeu, atunci ei se vor apropia de ea. Poate nu mai citesc toți, dar cei care o fac, o fac cu o foame de sens pe care doar cuvântul scris o poate potoli.
„Misiunea noastră este reușită atunci când elevul pleacă de la școală nu doar cu note bune, ci și cu dorința de a face bine în lume”
— Fiecare profesie are o misiune. Ce părere aveți, care este misiunea profesorilor zilei de astăzi?
— Misiunea noastră, a profesorilor, este să fim lumină și să creștem oameni. Nu suntem în clasă doar ca să transmitem informații, ci ca să modelăm suflete.
Pentru mine, misiunea aceasta are trei piloni — să le arătăm prin exemplul propriu ce înseamnă bunătatea și cinstea, să le descoperim talanții: fiecare copil are un dar lăsat de Dumnezeu, iar noi trebuie să-l ajutăm să-l găsească și să-l crească, să punem în inima lor semințele credinței și ale iubirii de aproape.
În final, misiunea noastră este reușită atunci când elevul pleacă de la școală nu doar cu note bune, ci și cu dorința de a face bine în lume.
— Povestiți-ne câte ceva și despre recentul concurs dedicat profesorilor care predau materii de orientare spiritual-morală la care ați participat și despre frumoasa performanță obținută în cadrul lui. Cred că, reprezintă o mare bucurie nu numai pentru Dumneavoastră personal, dar și pentru întreaga instituție de învățământ la care activați, având în vedere că ați intrat în rândul celor mai buni profesori din Ucraina la acest capitol.
— Aș începe cu menționarea că, în instituția noastră de învățământ, cursul de etică creștină are o tradiție lungă, fiind introdus încă din anul 1991 de fostul director, domnul Constantin Gociu și continuat de doamna Lilia Botlung. Cum am mai amintit, eu am onoarea să predau această disciplină de patru ani.
Tocmai această moștenire spirituală a școlii noastre m-a motivat să accept provocarea de a ne măsura forțele la cea de-a XX ediție a Festivalului-concurs național „Profesorul anului la disciplinile de orientare spiritual-morală – 2026”, organizat de Universitatea Națională „Academia de la Ostrog”. Competiția a fost structurată în două etape: prima a constat într-un examen scris de verificare a cunoștințelor din Sfânta Scriptură, iar cea de-a doua a fost susținerea unei secvențe de lecție în fața juriului și a colegilor.
Această a doua probă a fost și cea mai emoționantă, deoarece s-a desfășurat online, cu elevii clasei a 11-a, cărora le sunt dirigintă. Deși condițiile au fost extrem de dificile — după o noapte de alarme constante și o zi întreagă fără energie electrică — am reușit să ducem lecția la bun sfârșit folosind un generator.
Cea mai mare victorie nu a fost însă titlul de laureat, ci susținerea extraordinară a elevilor mei. Deși erau și ei obosiți și îngrijorați, au fost alături de mine cu tot sufletul. Această reușită, de a fi printre cei mai buni profesori din Ucraina la disciplinele spiritual-morale, este și a lor și a administrației școlii, care la fel m-a susținut, deci am lucrat într-o echipă unită. A demonstrat că, atunci când există credință și unitate, nicio barieră tehnologică sau întuneric nu pot stinge lumina unei lecții făcute din inimă. Este o bucurie imensă pentru liceul nostru și o dovadă că valorile creștine ne țin verticali chiar și în cele mai grele condiții.
M-a impresionat să văd câți dascăli minunați luptă în toată țara pentru a păstra aprinsă flacăra credinței și a moralității în inimile tinerilor.
„De multe ori, luăm cu noi acasă nu doar teancurile de caiete, ci și grijile, întrebările sau nevoile elevilor noștri”
— Probabil că, ziua de muncă a profesorului nu se termină niciodată. Profesorul rămâne profesor și acasă, și după ce pleacă de la școală. Astfel, putem spune cu certitudine că, nu numai elevii au „teme pentru acasă”, dar și dascălii lor. Vă mai rămâne timp pentru altceva, pentru pasiunile Dumneavoastră?
— Este adevărat: un profesor nu încetează să fie profesor odată cu sunetul clopoțelului. De multe ori, luăm cu noi acasă nu doar teancurile de caiete, ci și grijile, întrebările sau nevoile elevilor noștri. Ne gândim cum să mai ajutăm un copil, cum să facem o lecție mai frumoasă sau pur și simplu ne rugăm pentru ei. „Tema pentru acasă” a unui dascăl este, de fapt, o continuă modelare a propriei răbdări.
Totuși, am învățat că pentru a putea dărui lumină altora, trebuie să ai grijă să nu ți se stingă propria candelă. Îmi găsesc liniștea în lucruri simple, care îmi hrănesc sufletul: în citirea unei cărți, sau în îngrijirea florilor din grădină. De asemenea, nimic nu mă încarcă cu mai multă energie pozitivă decât timpul prețios petrecut alături de familie.
Aceste momente de tihnă sunt esențiale. Ele mă ajută să mă încarc cu liniște și putere, pentru ca a doua zi să mă pot întoarce în fața copiilor cu forțe proaspete și, cel mai important, cu zâmbetul pe buze. Până la urmă, pasiunile noastre ne fac oameni mai compleți, iar elevii au nevoie să vadă în noi nu doar niște „mașini de predat”, ci niște oameni care știu să se bucure de frumosul din jurul lor.
Interviu de Gheorghe SEMENIUC
„Monitorul bucovinean” – https://monitorbuk.com/
