–Doamnă Daria, suntem originari din aceeași localitate – Berestea – și Vă cunosc de când erați elevă. Întregul sat se aduna la club, când era un concert ca să asculte cum cântă „fetele lui Nicolae Dolghii” – Vochița și Daria. Sunteți, cum s-ar spune, dintr-o familie unde cântecul și muzica erau în mare cinste.
–Tatăl meu, Nicolae, era muzicant, făcea parte din fanfara satului. Cânta împreună cu verii săi Ion și Alexei. În genere, familia Dolghii era vestită prin muzicanții săi. Tatei de mic copil i-a plăcut să cânte la instrumentele de suflat. Umbla în satul vecin, Cerlena, unde era fanfară. Și conducătorul acestei fanfare, Liscovschi, l-a învățat să cânte la instrumente de suflat. Iar când și la Berestea s-a creat o fanfară, în jurul muzicanților din familia Dolghii s-au adunat și alții. Au venit muzicanți din Mălinești și Cerlena. Repetițiile se făceau pe rând pe la casele muzicanților, căci pe atunci în sat nu era club. S-a întâmplat așa că mai toți acești muzicanți mi-au fost nănași de botez.
–Tatăl Dumneavoastră era bun instrumentist. Dar de la cine ați „moștenit” harul de a cânta?
–Probabil, de la mama. Mama Axenia, cum îi spunea lumea din sat, avea voce minunată. Toată viața a lucrat câmpurile colhozului și a cântat în corul bisericesc. Eu am început să cânt de mică. Mă urcam în pomi să strâng omizile și cântam cu voce tare. De mergeam cu vaca la păscut – de asemenea. Cântam cântecele mamei mele. O bună parte din aceste cântece au fost introduse în cartea despre satul nostru Berestea, scrisă de Cristina Palamar. Acest dar al meu l-a observat învățătorul nostru de muzică, Serghei Apopii, și el mă punea să cânt la toate sărbătorile de la școală. Iar soția lui, Nadejda Apopii, profesoară de istorie, alegea cântece pentru mine.
–Sora mai mare Vochița cânta și ea…
–Vochița e cu trei ani mai mare decât mine, dar a început să cânte ceva mai târziu. I-a plăcut ceea ce făceam eu și și-a încercat norocul. A avut succes și a absolvit Școala de cultură din Cernăuți, în prezent Colegiul de Arte „Isidor Vorobchievici”. A fost repartizată în satul natal și toată viața a fost șefa clubului. Ea m-a îndrumat și pe mine să învăț la aceeași instituție. Am studiat în perioada 1970-1973 și am fost repartizată la Casa de cultură din Vancicăuți, în calitate de conducător artistic.
–Cred că ați avut noroc, Vancicăuțiul este un sat mare, cu frumoase tradiții culturale…
–Într-adevăr, am avut noroc. Vancicăuțiul a fost destinul meu. La Casa de cultură activa Orchestra de instrumente populare, fanfara. Artiștii amatori aveau costume cusute la Chișinău. Mai târziu, pentru ei am adus costume de la Vijnița. Am îndeplinit funcția de conducător artistic timp de treizeci de ani. În 2003 am fost numită director al Casei de cultură. Acum sunt pensionară. Aici, la Casa de cultură, l-am întâlnit pe viitorul meu soț – Pintilie. El cânta la trompetă.
–Reiese că trompeta, acest instrument muzical, Vă însoțește pe parcursul întregii vieți – mai întâi în casa părintească, apoi în casa pe care ați ridicat-o împreună cu soțul pe vatra Vancicăuțiului.
–Chiar așa este. Trompeta din casa părintească m-a chemat în lumea muzicii. Și nu numai pe noi – pe mine și pe sora Vochița. Cea de a doua generație a muzicanților Dolghii a încercat să creeze în anii 80 un ansamblu vocal-instrumental, printre acei tineri entuziaști fiind fratele nostru mai mic, Victor, verii lui, Vasile și Vladimir – fiii lui Ion Dolghii. La ei s-a alăturat și Veaceslav Apopii, fiul învățătorului de muzică, Serghei Apopii. Mai serios de muzică și la nivel profesional se ocupă Vasile Dolghii, dirijorul cunoscutei fanfare din Noua Suliță.
–La fel de pasionați de muzică sunt și urmașii Dumneavoastră?
–A învățat muzica fiul Ion, însă marea speranță a noastră este nepotul Marin Apopii. El a început să cânte mai întâi la fluier, apoi a însușit saxofonul. În comunitatea noastră avem Orchestra pentru copii „Ghiocelul”, condusă de Vladimir Rața. Nepotul nostru face parte din această orchestră. Vladimir Rața i-a scos pe acești tineri muzicanți în lume. Au participat la niște festivaluri în România. Nepotul nostru chiar se află acum în România, la Școala de muzică din Suceava. Continuă online și studiile la Liceul din Vancicăuți, după absolvirea căruia visează să devină student la Conservatorul din Iași. Este un vis frumos și am dori ca el să devină realitate.
–În ultimul timp, tot mai des, postați poezii proprii pe contul Dumneavoastră de Facebook…
–Deși nu mai ies pe scenă, dar inima continuă să cânte. Aceste cântece și sunt poeziile mele.
–Vă dorim succese în continuare.
–Vă mulțumesc pentru posibilitatea de a răsfoi încă o dată paginile luminoase ale copilăriei și tinereții mele, pentru amintirile legate de chipurile celor dragi și scumpi.
Interlocutor: Vasile CARLAȘCIUC
„Monitorul bucovinean” – https://monitorbuk.com/
