La 26 iulie, distinsa poetă ucraineană din Cernăuți, laureată a mai multor premii naționale, regionale și a Premiului Internațional „Volodymyr Vinnycenko”, Tamara Severniuk, își va sărbători jubileul de 85 de ani. În preajma acestei date importante, Tamara Severniuk a avut fericirea de a ține în mână noul său volum de poezie și proză, al treizeci și șaselea la număr, „Freamătul curgerii timpului”, ieșit de sub auspiciile Editurii „Druk Art” din Cernăuți. De asemenea, a primit o Diplomă de excelență din partea Muzeului „Nicolae Labiș” din Mălin, județul Suceava, România, pentru traducerea la fel de excelentă în ucraineană a poeziei celebre a lui Nicolae Labiș „Moartea căprioarei”. Deoarece pe parcursul anilor Tamara Severniuk a tradus în ucraineană poezii de referință din literatura română, inclusiv de Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Veronica Micle, Nicolae Tăutu etc., Consulatul General al României la Cernăuți i-a apreciat efortul depus printr-o mențiune.
Cu ocazia jubileului, poeta și traducătoarea Tamara Severniuk s-a învoit să acorde un interviu pentru „Monitorul Bucovinean”.
–Pentru un om de litere cel mai bun cadou cu ocazia zilei de naștere, dar mai ales a unui jubileu, este o nouă carte cu semnătura sa…
–Am editat cărțile din ultimii ani ca o necesitate interioară. Am trăit o viață lungă și sunt conștientă de faptul că orice viață cândva se termină. Și această carte, pe care o țin în mână, a fost intitulată „Freamătul curgerii timpului”. Eu simt, eu aud cum curge timpul. Am inclus în ea poezii scrise anul acesta, precum și am retipărit unele poezii din primele mele plachete. Poate ele nici nu mai sunt prin biblioteci, căci erau mici, ca niște fluturași. Am revăzut aceste poezii, le-am redactat. Am planuri, idei, dar, din păcate, nu mă țin puterile să le realizez. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a lăsat la această vârstă minte limpede. Pot gândi, cugeta, dar sufletul este nemuritor. El dictează, mintea și inima le primesc și apar aceste scrieri, care sunt viața mea. Omul trăiește până în ultima clipă. Mă îngrijorează faptul că unii oameni, care au trăit o viață și pot compara ceea ce a fost și ceea ce este, dar nu știu cum va fi ziua de mâine, se pierd în aceste labirinte ale vieții, ori devin inerți și nepăsători, apatici și indiferenți.
–Dar poeții?
–Nu mă consider un poet profesionist. Sunt „condamnată” să mă preocup de cuvânt. Nu eu îl stăpânesc, el mă stăpânește pe mine. Cuvântul mă îndeamnă să iau stiloul în mână și să scriu. Dacă poetul nu este indiferent, el va spune adevărul, oricât de amar ar fi el. Iar acest adevăr poate unora să nu le placă. Cu gura poetului vorbește adevărul. Ceea ce se întâmplă acum este o mare tragedie. Mă doare sufletul pentru Ucraina.
Citesc foarte multă literatură tradusă, chiar în română. Ori de câte ori mă întorc la Labiș, care atât de simplu, atât de dureros, atât de pătrunzător, atât de adevărat a scris capodopera sa „Moartea căprioarei”. Cât voi trăi, ea va fi în inima mea. Nu pot numi ceva asemănător care să fie atât de simplu și atât de pătrunzător, filosofic și prorocesc. Această poezie îmi încălzește sufletul.
–Asemenea cuvinte, spuse referitor la o capodoperă a literaturii române, valorează uneori cât un studiu de istorie literară. După cum mi-ați spus nu o dată, v-a deschis această cale spre scrisul românesc profesoara universitară Zinovia Peniuc. Mi-a fost profesoară de latină la Universitatea din Cernăuți, și noi, studenții români, reprezentanți ai câtorva generații, țineam foarte mult la ea. Cu ani în urmă, pregătind o emisiune la Radio Ucraina Internațional despre creația Dumneavoastră, mi-ați lăsat câteva foi cu scrisul atât de bine cunoscut și îngrijit al profesoarei Zinovia Peniuc. Erau traducerile în română a câtorva poezii din creația Dumneavoastră. Traducerile aparțineau neuitatei Zinovia Peniuc. În anul 2014 ați editat un volum solid în amintirea prietenei și îndrumătoarei Dumneavoastră – „Audiat memoria verba”. Acest titlu din latină se traduce „Memoria să rețină cuvintele”. Memoria nu o poate uita pe Zinovia Peniuc, care a semănat lumina adevărului.
–Ea a fost o personalitate despre care poți vorbi necontenit. Ea are început și nu are sfârșit. Nu toți cred că viața e veșnică. Însă viața continuă. Iată, vorbiți despre ea, îi numiți numele și prin aceasta vă atingeți de ceea ce este veșnic. Deci, ea trăiește în memoria voastră. Iar memoria nu poate fi omorâtă. Glonțul îl poate ucide pe om, dar adevărul – nu. Acum simt cât de mult ea îmi lipsește.
–Cred că Zinovia Peniuc a apărut în viața Dumneavoastră nu întâmplător.
–Ea a apărut în viața mea ca un tunet din senin. Desigur, spun la figurat – ca o fulguire ușoară. Ea nu mi-a fost profesoară. Eram studentă, cam bolnăvicioasă, și m-a luat la ea acasă. Dacă în viață există o oarecare legitimitate tainică și inexplicabilă, aceasta nu este întâmplător. Zinovia Peniuc în viața mea este un caz sfânt și o legitimitate sfântă.
–Ați declarat în interviuri că Zinovia Peniuc v-a deschis în față ușa altei literaturi, altei culturi.
–Când am trecut pentru prima dată pragul casei sale, m-a impresionat mulțimea de cărți. Am observat că o bună parte dintre ele erau în limbi străine. Nu știam că ele sunt în limba română. Avea o carte voluminoasă cu creații ale clasicilor literaturii române. În general, pentru ea România nu era o țară străină, un pământ străin. Ea a învățat și a lucrat pe timpul României. Acolo i-au rămas prieteni și cunoscuți. M-a luat cu ea într-o călătorie în România, ca să-mi arate această țară. De la ea am descoperit nu numai literatura română, ci și muzica românească. Când am auzit pentru prima oară „Balada” lui Ciprian Porumbescu, aceasta m-a cutremurat atât de mult ca și poezia „Moartea căprioarei” de Nicolae Labiș. Aceasta este o energie, putere și durere interioară, precum și rezistența interioară a acestor oameni. În melodia lui Ciprian Porumbescu este o tonalitate minoră, apoi urmează acorduri furtunoase. Am înțeles cu sufletul: cât de dureros i-ar fi omului, câte chinuri ar îndura, finalul trebuie să fie luminos. Așa mi-a spus ghidul de la Muzeul „Nicolae Labiș” din Mălin. Nu pot să uit nici Ipoteștii lui Eminescu. Ei îmi sunt sufletește foarte aproape.
Există o înrudire a literaturilor. Prin traduceri noi primim lumina altui stat, altui popor, altei culturi și orizontul cunoștințelor noastre se extinde – nu prin chemarea „Dați-ne arme!”, ci prin chemarea „Dați-ne cărți!”.
–Traducerile sunt un act de cultură foarte important. Anume prin traduceri literaturile se îmbogățesc reciproc. A fi poet și traducător este o misiune complexă, care nu este în puterea tuturor oamenilor de litere.
–Fiecare scriitor dorește să fie cunoscut nu numai în cercul neamului său. Îmi este foarte plăcut că această carte a mea, cu traducerea poeziei „Moartea căprioarei” de Nicolae Labiș, a ajuns și în România, la baștina acestui poet extraordinar. Mă bucură că o vor cunoaște și cititorii ucraineni, care au trecut prin suferințe asemănătoare. Unele poezii de ale mele au fost traduse în limba română de Ion Cozmei și îi sunt foarte recunoscătoare. Au apărut poezii de ale mele în traducere în Ungaria, Germania… Poetul dorește ca opera sa să fie popularizată cât mai mult, e o tendință firească. El nu trebuie să fie cu gândul numai la piscurile creației, el trebuie să-și facă misiunea cinstit. Iar timpul va arăta dimensiunea adevărată a stelei sale. Chiar și stelele mici au însemnătatea lor. Fără ele stelele mari ar fi stele obișnuite. Nu trebuie să te temi de stelele care te privesc, caută steaua ta. Dacă o vei simți în dreptul inimii, ea te va lumina oricând.
Eu nu simt tristețea și singurătatea. Am stilou, am cărți și caiete. Ce-mi trebuie mai mult?!
–Și, totuși, ce Vă lipsește?
–Desigur, îmi lipsește comunicarea de creație. Mai ales acum, când oamenii sunt închiși în sine, predomină egoismul și indiferența. Un poet adevărat nu poate fi indiferent de ceea ce se întâmplă în jurul său. Trăim vremuri de restriște, de război. La trei ani de la începutul lui am scris această poezie: „Acesta nu este războiul meu,/ Însă el este în mine,/ Aceasta nu este vina mea,/ Dar se înnegresc zilele mele…”. De aceea mă rog Domnului: „Tu unicul și înaltul,/ Care ai unit apa și focul,/ Această lume rătăcită și cruntă/ O ferește de fărădelegi”.
–Mult stimată doamnă Tamara Severniuk, comunitatea românească Vă este recunoscătoare pentru tot ce ați făcut pentru propagarea în mediul spiritual ucrainean a culturii noastre, a scrisului nostru, dorindu-vă multă sănătate și pace, inspirație ca stiloul pe care îl mânuiți cu iscusință să pună începutul unei noi cărți. La mulți ani!
Interlocutor:Vasile CARLAȘCIUC
„Monitorul bucovinean” – https://monitorbuk.com/
