LOŢI ŞI DORU
de Dorin MISICHEVICI
(nuvelă realistă, cu elemente suprarealiste)
Sibiu, 2007
PARTEA TREIA
(Partea I din „Loţi şi Doru” este aici https://monitorbuk.com/cultura/membri-ai-cenaclului-transfrontalier-cernauti-suceava-masina-cu-poeti-dorin-misichevici/
Partea II a nuvelei poate fi citită accesând link-ul https://monitorbuk.com/cultura/membri-ai-cenaclului-transfrontalier-cernauti-suceava-masina-cu-poeti-dorin-misichevici-2/)
…
Întrară într-o curte largă. Casa era mare, cu etaj. Loţi deschise uşa şi intrară într-un hall, apoi în bucătărie. Loţi îi spuse lui Doru să aştepte puţin. Doru auzi cum Loţi închise uşa după el cu cheia.
— Oare de ce m-a închis? Nu are încredere? Dar m-am uitat în ochii lui, sunt sigur…, aproape sigur, că e un om de încredere… Totuşi, trebuie să mă pregătesc, sunt huni, sunt violenţi… Dar nu, nu cred, experienţa de viaţă… totul îmi spune că Loţi e băiat de treabă. Îşi scoase însă rucsacul, îl puse pe podea, se dezmorţi şi începu să-şi facă în minte un plan pentru o eventuală încăierare. Ştia că dacă va rezista primele secunde, prima minută, avea sorţi de izbândă. Nu ştia câţi vor fi, dar dacă vor fi mai mulţi, se va porni violent spre unul din ei, apoi îşi va schimba brusc direcţia şi-l va lovi cu toată greutatea corpului pe un alt atacator, apoi va face aceeaşi mişcare de multe, de multe ori, să-i ameţească, să-i orbească, să-i dezorienteze… A fost unul din cei mai buni dansatori, picioarele se mişcau încă de minune. Dacă va reuşi să iasă din cameră, se va sui la etaj, va apuca un scaun sau ceva greu, îl va arunca în fereastră şi se va arunca şi el… Dacă planul nu va reuşi, va slăbi şi-l vor doborâ…
Loţi, care suia la etaj, se gândea la Doru. O să-l sperii puţin, că e român şi ei… fură… Dar nu, nu cred, am o viaţă în spate, ceva îmi spune că e băiat de încredere… M-am uitat în ochii lui, nu… nu… imposibil… Dar ce e făcut e făcut… drăcie, şi nu a fost tot timpul aşa, nu se fura în ţara asta, deloc… Am locuit la Cluj, când laptele, iaurtul, smântâna… se lăsau în stradă, la 5 dimineaţa. Nu dispărea o sticlă, un pachet… De unde atâta neîncredere? De unde apar poveştile astea? Dacă pe mine m-a furat cineva, ai mei m-au furat… drăcie şi iarăşi drăcie…
Doru, încordat, aştepta… Uşa se deschise. Loţi intră. Era supărat.
ؙ— Ştii, feciorul a refuzat.
—Nu-i nimic, e-n ordine, spuse vesel, chiar foarte vesel Doru, care se bucura nespus că nu greşise, că Loţi se dovedi băiat de încredere. Îşi mai spuse că dacă Loţi băuse în viaţa lui tot din cauza din care băuse el, nu putea fi un băiat rău.
Loţi înţelese din priviri gândurile lui Doru.
—Scuză-mă, frate! Doru încuviinţă din cap. Amândoi uitară repede gândurile rele. —Până la concert mai este,cunosc eu un loc unde o să ne simţim bine. Întrară într-un local unde toată lumea îl cunoştea pe Loţi. Doru îşi dădu repede seama că se afla printre ai săi, se afla printre rockeri. Frecventa deseori asemenea localuri, cum spunea el, pentru jumătate de ceas de adevăr. Băură mult, vorbiră mult, dansară mult, câmtară şi mai mult… cântară din Pink Floid, Deep Purple, Led Zeppel lin şi multe alte trupe, cântară mai ales din Zidul de Pink Floid… Apoi se îndreptară spre piaţa oraşului, cu capetele şi inimile fierbinţi dar în formă bună. Concertul fu deosebit. Se alăturară unui grup de tineri gălăgioşi, care strigau: România trezeşte-te!!! Europa trezeşte-te!!! Găsiră un tricolor uriaş pe care-l înşfăcau şi se avântau spre scenă strigând: România, trezeşte-te!!! Europa, tezeşte-te!!! Loţi îi atrase atenţia lui Doru, la ureche, că în libertate e un mare păcat să te porţi urât. Doru încuviinţă dar strigă şi mai tare: România trezeşte-te!!! Europa trezeşte-te!!! Dacă, înainte, totul se termina la miliţie, acum, totul se termină cu bine, au dat chiar culoare concertului. Loţi, mai în vârstă, era destul de confuz, chiar ruşinat că s-a alăturat tinerilor gălăgioşi. Îl întrebă pe Doru:
—Dorule, oare de ce am strigat atâta: Europa trezeşte te! România trezeşte-te! —Pentru cealaltă jumătate a Europei, care nu e aici, care doarme, pentru feciorul tău, pentru ai mei, însă sunt de acord cu tine, că era mai bine să strigăm cu capul treaz. Dar aşa o să facem, frate Loţi, numai aşa, astăzi însă, hai să sărbătorim, astăzi e sărbătoarea noastră, a extremiştilor, vor veni şi zilele de lucru… Plecară din piaţă veseli şi bine dispuşi. Doru îşi instală cortul lângă o rămăşiţă de zid. Mai scoase nişte alimente, o sticlă de rachiu pentru focul de artificii care urma să înceapă şi întinse masa. Destupă sticla, turnă în pahare, pregătindu-se de punctul fierbinte din viaţa lor-focul de artificii. Brusc, Doru se sculă, îl luă pe Loţi de mână şi-i spuse:
—Când orologiul va bate ultimile secunde până la miezul nopţii, vom striga tădă… Amândoi rămaseră cu ochii aţintiţi spre orologiu. Când orologiul începu să bată ultimile 10 secunde, atunci Doru strigă din nou:
—Frate Loţi, strigăm tădă?
—Strigăm tădă, frate Doru, îi răspunse Loţi.
Până la miezul nopţii, ei strigară tădă de trei ori. Apoi pământul se cutremură, începu focul de artificii. Totul, în jur, se prefăcu în lumină. Loţi şi Doru sorbeau din pahare, ochii sorbeau priveliştea fantastică, inimile sorbeau energie… Da, vor putea trăi mai departe, vor şti şi ce să facă mai departe, nu se vor lăsa, vor fi încăpăţinaţii luminii, au pentru cine şi pentru ce trăi, sunt atâtea lucruri frumoase de făcut în lume!!!
—Dorule, de ce am strigat tădă? întrebă Loţi.
—Am citit, dacă-mi amintesc bine, la Cervantes. Aşa strigau Don Quijote şi Sancho Panza când erau fericiţi şi se bucurau de viaţă sau aşa ceva. Şi nici nu mi-a venit altceva în cap. Ura nu mai pot să aud, mi-e greaţă, s-a devalorizat total… Şi a năvălit în mine, aşa, un val de viaţă, nu m-am putut reţine, am explodat… Ca la comandă, amândoi se puseră să strige tădă: Tădă-ă-ă! Tădă-ă-ă-ă! Tădă-ă-ă! Apoi se aşezară în jurul plitei şi prăjiră şuncă şi salam. Închinară o mulţime de toasturi, începând cu Europa şi terminând cu primarul neamţ al oraşului…
—Ah! spuse Doru, cu-n oarecare regret, trebuia să fi venit la concert cu iniţiativa tădă, să-i învăţăm şi pe alţii să strige tădă, să-i învăţăm pe toţi cei din piaţă să strige tădă. Ce frumos ar fi fost dacă toţi cei de la concert strigau tădă! De ce numai toată lumea din piaţă? Toată lumea din toată lumea ar trebui să strige azi tădă. Ce s-ar mai fi bucurat Don Quijote şi Sancho Panza dacă azi ar fi fost aici cu noi, în Capiatala Europeană a Culturii!!! Uite, bre, visul nebunilor s-a împlinit, ei au avut dreptate. Nu ştiu cum, dar eu încep a crede cu înverşunare că şi ei, cum şi alţi nebuni ca ei, azi sunt prezenţi aici, împreună cu noi.
—Cei doi ,,nebuni” au mai strigat tădă, au râs, au plâns, au povestit bancuri despre români şi unguri. Românul despre români, ungurul despre unguri. Râdeau în hohote, strigau tădă şi iarăşi râdeau… Alergau în jurul rămăşiţei de zid până când din cauza strigătelor sau a focului de artificii câteva cărămizi din zid se desprinseră şi căzură pe pământ.
—Cad zidurile Ierihonului, Dorule, strigă vesel Loţi. —Aşa să fie, să cadă toate zidurile care despart oamenii de oameni, adăugă solemn Doru. Nu m-am gândit, continuă el, că aici o să-mi petrec poate cea mai frumoasă zi din viaţa mea, o viaţă până nu demult ca vai de capul ei… Aici, în Capitala Culturală a Europei, m-am simţit poate cel mai aproape de Dumnezeu… Şi dacă stau şi mă gândesc, frate Loţi, făcu şmechereşte din ochi Doru, nici eu nu prea am nimic, aşa că sunt şi eu nomad ca tine…
—Atunci în genunchi, frate Doru, în genunchi, preluă ideea tot şmechereşte Loţi. Te întreb: de bună voie şi nesilit de nimeni, doreşti să devii nomad?
—Da! răspunse Doru solemn.
—Atunci în mod solemn şi oficial, te consacru şi te declar nomad pe viaţă. Nomad Doru, ai marea onoare să fii înscris în hoarda noastră care va porni imediat spre dărâmarea ultimelor ziduri ale întunericului. Râzând în hohote, se avântară amândoi în întunericul din spatele rămăşiţei de zid, făcând gesturi de luptă împotriva unui duşman invizibil.
După o ,,luptă crâncenă”, obosiţi dar victorioşi, se întoarseră înapoi la cort. Proaspătul nomad constată că era destul de bine pregătit pentru o viaţă de nomad; avea o saltea gonflabilă, o pătură şi o pernă micuţă. Încălziţi de efort şi de rachiu, se întinseră pe saltea şi vorbeau, vorbeau de nu se mai săturau… Doru îi atrase atenţia lui Loţi asupra unei părţi a cerului fără de nouri unde stele fără număr se vedeau ca într-o palmă de uriaş.
—Cândva, la facultate am scris o lucrare despre literatura ştiinţifico-fantastică. Am lucrat mult-mult de tot la ea. Şi vreau să–ţi spun că mă ajută nespus de mult în legătura mea cu Dumnezeu, poate mai mult să-L intuiesc decât să-L înţeleg. Incredibil de paradoxal!!! Să faci minunea aceasta, măreţia aceasta — Universul, de fapt unii savanţi susţin că ar fi 12 şi toate învăluite de o membrană vie, plerome, spun francezii, care ar da viaţă Universului sau Universurilor… Şi să faci această măreţie plenară, îţi imaginezi, frate Loţi, măreţie imposibil de cuprins cu raţiunea, numai s-o atingi puţin, dar să cobori pe pământ şi să trăieşti printre noi, oamenii, că Dumnezeu nu e om, cu puterea unui copil de ţâţă, cum spune Psalmul-e ceva incredibil de măreţ, fantastic de adevărat… Nici nu mă strădui să înţeleg prea multe dar nu mă pot opri să mă minunez continuu…
„Monitorul bucovinean” – https://monitorbuk.com/
(Va urma)
