Au trecut 136 de ani de la trecerea în eternitate a Poetului nepereche, dar personalitatea sa continuă să ne dezvăluie noi și noi valențe. Exegeții au recunoscut în Eminescu omul care s-a impus ca poet și ziarist erudit și că, adunându-și o bogată și temeinică informație istorică, a lăsat națiunii sale o seamă de scrieri istorice. Acestea privesc destinul întregii națiuni române. Chiar atunci când anumite rânduri se referă direct la un teritoriu sau altul, cititorul își va pune întrebarea în ce fel s-a implicat Eminescu în apărarea și luminarea națiunii române, în propășirea ei. Trăind renașterea și împlinirile istorice din veacul său, Eminescu a străbătut toate provinciile, de-a lungul și de-a latul , cunoscând astfel în mod direct sufletul și aspirațiile întregii nații române. „Întâmplarea m-a făcut—scria în anul1882— ca, din copilărie să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând în cruciș și-n curmeziș, până la Tisa și Dunăre”. E aceeași mărturisire arsă în versul de foc al Doinei: De la Nistru pân-la Tisa/Tot românul plânsu-mi-sa”.
La o vârstă fragedă, Eminescu a trecut din Moldova, aflată sub suzeranitatea Porții Otomane, în teritoriile românești aflate sub habsburgi, mai întâi în Bucovina, apoi în Transilvania, unde a poposit la Blajul în care vedea„ MICA ROMĂ” și „locul unde a răsărit soarele românismului”, a vizitat Banatul în care avea un frate, apoi Maramureșul, pentru care a pregătit un ciclu de conferințe. Este cunoscută sensibilitatea aparte a lui Eminescu pentru istoria Bucovinei, pentru viața și spiritualitatea acestei provincii.
Dintre toate teritoriile românești aflate sub stăpânire străină, Bucovina a fost „fără doar și poate nedezlipită de sufletul poetului” ( Al. Oprea). Cercetările de până acum au motivat parțial această realitate. Analiza câtorva elemente definitorii impun unele observații. Sub raport cronologic, referirile la istoria Bucovinei datează din anii 1870-1880, fiind risipite în diverse publicații apărute la Budapesta — „Albina”, la Iași — „Curierul de Iași”, „Federațiunea”, „Convorbiri literare„ sau la București — „Timpul”. Problematica abordată de Eminescu este variată: condamnarea raptului teritorial săvârșit de habsburgi la 1774-1775; evocarea personalității lui Grigore al III-lea Ghica, domnul care a fost victima politicii turco-austriece; locul și rolul Bucovinei în ansamblul spațiului românesc; situația existentă în zona de nord a Moldovei la data ocupării de către austrieci; consecințele nefaste ale politicii imperiale habsburgice și elementele pe care s-a sprijinit Curtea de la Viena în exercitarea politicii sale, efectele colonizărilor în general și, în special, ale încurajării migrației rutene (ucrainene) în zonă; unele aspecte ale cămătăriei practicate de burghezia evreiască; situația Bisericii Ortodoxe și a fondului religios; informații și aprecieri despre Liceul din Suceava și Universitatea din Cernăuți; organizarea, descrierea, semnificația și concluziile desprinse de la Serbarea de la Putna.
Dacă în unele scrieri se resimt oarecum influențele puternice exercitate asupra-i de climatul cultural politic din anii de studii petrecuți la Cernăuți, opera sa în ansamblu și cea privitoare la istoria Bucovinei în special poartă amprenta imperativelor stringente ale deceniului 1870-1880, cu problemele și confruntările de opinii specifice. Statul român a păstrat oficial, în acest răstimp, o atitudine amicală și de colaborare cu Imperiul Habsburgic. Există însă și o altă imagine care trebuie avută în vedere. Austro-Ungaria nu privea cu simpatie pregătirea României pentru a-și câștiga independența, intuind că un stat românesc independent avea să fie un punct de atracție și de sprijin pentru românii din imperiu. În anul 1871 avea loc la Putna adunarea națională a peste 5000 de tineri români, din toate provinciile românești. În anul 1875, Curtea din Viena organiza cu mult fast sărbătorirea centenarului anexării Bucovinei, editând o mulțime de lucrări „istorice”, în care se forța să se arate Europei „opera civilizatoare” făcută în nordul Moldovei. În același an, 1875, habsburgii făceau „cadou” o universitate, dar nu românească, așa cum ceruseră în mod insistent românii bucovineni, încă din anul 1848, ci una germană, care să continue propagarea civilizației și culturii germane în estul Europei. Românii au răspuns prin publicarea, tot în 1875, a faimoasei broșuri „Răpirea BUCOVINEI după documente autentice”, în care se dezvăluie, pe bază de documente din arhiva lui Eudoxiu Hurmuzachi, târgul rușinos prin care fusese pusă la cale, de către Curtea din Viena, ocuparea și anexarea părții de nord a Moldovei. În anul 1876 apărea la București și lucrarea lui P.S. Aurelian „Bucovina, descriere economică, însoțită de o hartă”.
La 1 octombrie 1877, se organizează la Iași comemorarea a 100 de ani de la asasinarea de către turci, în complicitate cu austriecii, a lui Grigore al III-lea Ghica, domnul Moldovei care s-a opus răpirii Bucovinei și căruia i se dezvelea o statuie impunătoare. În anul 1879, se tipărea la București, în traducerea lui Eminescu, primul volum din lucrarea lui Eudoxiu Hurmuzachi „Fragmente din istoria românilor” (adusă, în secret, în anul 1874, alături de alte 3000 de documente la București, de către Titu Maiorescu). În acest război neoficial româno-austriac, Eminescu este o prezență foarte activă, un apărător neobosit al intereselor națiunii române, iar scrisorile sale privind istoria Bucovinei-extrem de bine documentate și, din multe puncte de vedere, cu aprecieri și concluzii actuale și astăzi- ni-l dezvăluie ca pe un cărturar cu reale aptitudini pentru activitatea istoriografică, unele pagini ale sale putând sta cu cinste alături de cele mai de seamă realizări de ieri și de azi din acest domeniu. Nici un istoric al Bucovinei, de azi și de mâine, nu trebuie să ignore ceea ce a scris Eminescu despre Bucovina.
Bibliografie: „Comoara de la Voroneț”, de Mihai Iacobescu, ed. Junimea, Iași, 2016, ag.7-42
Col.r. Ioan Abutnăriței,
pentru „Monitorul bucovinean” – https://monitorbuk.com/
