Capitala Bucovinei și capitala Imperiului Austro-Ungar au jucat un rol decisiv în formarea poetului național al românilor – Mihai Eminescu.
Căminarul de la Ipotești, Gheorghe Eminivici, ținea foarte mult la cultura germană și a dorit ca anume la o școala germană să învețe copiii săi. Astfel, copiii lui Gheorghe și Raluca Eminovici s-au pomenit la Cernăuți, la Școala primară – National Hauptschule – și la Gimnaziul austriac – Ober-Gymnazium. Mihăiță Eminovici a fost adus aici la începutul toamnei anului 1858. Biografii poetului nostru național arată că Eminescu a urmat la Cernăuți, la National-Hauptschule (Școala primară sau Școala greco-orientală), clasele a treia și a patra – din septembrie 1858 până la iulie 1860. Din toamna anului 1860 și până în primăvara anului 1866, cu unele întreruperi, Eminescu a frecventat Gimnaziul austriac.
Se cere remarcat faptul că fraţii mai mari ai lui Mihai au stat în gazdă la Aron Pumnul, revoluționarul transilvănean, care, după înfrângerea Revoluției din 1848, vine la Cernăuți și devine primul profesor la catedra de limba şi literatura română la Ober-Gymnasium din Cernăuţi, după ce semnase jurământul de credinţă faţă de împăratul Austro-Ungariei. A fost invitat, în repetate rânduri, să vină profesor la Universitatea din Iaşi, însă Aron Pumnul refuză propunerea, fiind conștient de faptul că la Cernăuţi are de îndeplinit o datorie faţă de românii din Bucovina ocupată, pentru cultivarea limbii române şi a valorilor culturii româneşti, pentru emanciparea tineretului care studia în capitala ținutului. Împreună cu frații săi mai mari, a trăit în gazdă la Aron Pumnul și Mahai, chiar dacă era elev la Școala greco-orientală. Viitorul poet este încântat de biblioteca gimnaziştilor, aflată în casa lui Aron Pumnul, citeşte din scriitorii români, îmbogăţindu-şi bagajul de cunoştinţe în domeniul literaturii române, mai ales Eliade, Bolintineanu şi Alecsandri, opere care l-au influențat în primele lui încercări poetice. Cele patru tomuri ale ,,Lepturariului românesc”, scrise şi tipărite la Viena de Pumnul în perioada 1862-1865, au fost pentru elevii români şi pentru Mihai Eminescu cărţi de căpătâi, unde aceştia au luat cunoştinţă de scriitorii români şi operele lor. Eminescu, în urma citirii acestor Lepturare, va scrie în anul 1870 poezia ,,Epigonii”, în care preamăreşte scriitorii de început din literatura română, care şi-au adus o contribuţie importantă la dezvoltarea limbii şi literaturii române.
Cu mult mai târziu, în zilele noastre, profesorul cernăuțean, Grigore Bostan, membru de onoare al Academiei Române, a sesizat: „Chiar o simplă confruntare a unor opere eminesciene cu pasaje din manuale, în special din „Lepturariul” dascălului său cernăuțean Aron Pumnul și din poezia populară mai frecventă în aceste locuri, ne poate convinge de faptul că relațiile marelui poet cu viața spirituală a Bucovinei, în special cu inițiativele patriotice ale intelectualității românești de aici, sunt mult mai complexe și mai ample decât s-ar putea crede, dacă ne-am bizui doar pe investigațiile anterioare. Putem spune că Mihai Eminescu a învățat de la Aron Pumnul și de la alți dascăli cernăuțeni (I. Gh. Sbiera) nu numai limba și literatura română. Viitorul poet național a urmat la Cernăuți cu multă conștiinciozitate o neuitată școală a patriotismului”.
Continuând gândul lui Grigore Bostan, istoricul literar Alexandrina Cernov, membră de onoare a Academiei Române, consideră că „la Cernăuți, poetul a trăit primele experiențe ale viitorului om de acțiune politică, care s-a încadrat ulterior în lupta pentru unitatea românilor din Imperiu. Să ne amintim doar de implicarea lui Eminescu în organizarea Serbării de la Putna în 1871 și a primului Congres al studenților români de pretutindeni și de activitatea poetului la Viena, unde reușise să consolideze și să unească societățile studenților români”.
Într-adevăr, la Cernăuți Mihai Eminescu a trecut prin școala românismului, care, potrivit lui Grigore Bostan, „se datorește, în primul rând, avântului mișcării de renaștere culturală a populației autohtone românești, mai cu seamă a intelectualității noastre din Cernăuții acelor timpuri. Avem în vedere înființarea Societății pentru Literatura și Cultura Română în Bucovina (1862), a „Foii Societății” (1865), lupta pentru inaugurarea școlilor românești de diverse ranguri, publicistica Hurmuzăcheștilor, operele primilor scriitori bucovineni etc”.
Vom menționa că anume în perioada aflării învățăcelului Mihăiță Eminovici la Cernăuți, în oraș erau în curs de finisare lucrările de construcție a Catedralei Pogorârea Sfântului Duh, începute la 1844. Sfințirea ei a avut loc în 1864. Fostul arhivist, Dragoș Olaru, relatează că Mihai Eminescu a trecut nu o dată pragul acestui locaș sfânt, ridicat pe banii românilor din ținut. „La început, dus de mâna tatălui său, căminarul Gheorghe Eminovici, ca să aprindă o lumânare la icoana Maicii Domnului după un drum lung făcut de la Ipotești la Cernăuți. Ceva mai târziu a trecut pe aici, dus de părintele Veniamin Iliuț, care, ca învățător de religie, obișnuia să-și aducă învățăceii de la „Ober-Gimnazium” la liturghia de la Catedrala moldovenească”. Dragoș Olaru presupune că în zilele geroase din ianuarie 1866, când întreaga Bucovina era îmbrăcată în doliu, în legătură cu moartea lui Aron Pumnul, iar Mihăiță Eminovici scria printre lacrimi prima sa poezie – „La mormântul lui Aron Pumnul” – dangătul de clopot de la Catedrală, tragic și zguduitor, și-a găsit exprimare în versurile: „Metalica, vibrânda a clopotelor jale…”. La câteva zile după aceea poezia-recviem a lui Mihai Eminovici a fost tipărită în „Lăcrimioarele învățăceilor…”. Poetul Mircea Lutic, analizând debutul literar al lui Mihai Eminescu, ține să menționeze: „Bucovina îl însoțește pe ultimul drum înveșmântată în doliu, cu o coroană de cipru, adică de chiparos (metaforic, emblema gloriei), pe fruntea ei definită prin epitetul „antică”, în aparență abstract, dar, esențialmente, de o profundă revelație expresivă – dovadă a unei certe conștiințe a străvechimii neamului nostru de sorginte daco-romană și a înaltei mândrii naționale de care era pătruns încă foarte tânărul Eminescu”.
După moartea profesorului său iubit, învățăcelul Mihai Eminovici părăsește Cernăuțiul, declarând: „Pumnul nu mai este. Nu am ce sta”.
…În septembrie 1869 el, împreună cu părinții Gheorghe și Raluca Eminovici, veniți cu trăsura de la Ipotești la Cernăuți, în gara din oraș urcă în trenul care pleca spre Viena, capitala Imperiului și mare centru universitar și cultural din Europa. Părinții l-au însoțit pentru a se convinge că fiul lor se va înscrie la Facultatea de Filosofie din Viena, ca student „ausserordentlicher Horer – student auditor extraordinar”, însă, avea dreptul să participe la cursuri, care trebuiau apoi consemnate într‑un index lectionum. Deoarece Eminescu nu avea bacalaureatul, pierdea dreptul de a da examene. Astfel, tânărul Eminescu putea studia în voie, fără a da mare importanţă laturii formale a studiului său. Așa cum reiese din foaia matricolă, Mihai Eminescu se înscrisese doar pentru trei semestre.
La Viena Eminescu întâlneşte câţiva colegi de clasă de la gimnaziul din Cernăuţi şi, de asemenea, cunoscuţi din timpul şederii sale la Blaj şi Sibiu. Unul dintre aceștia, Ioan Slavici, notează: „La 1869, când a venit la Viena, Eminescu, deşi nu împlinise încă vârsta de douăzeci de ani, era om nu numai cu multă ştiinţă de carte, ci totodată şi sufleteşte matur şi că îndeosebi mie, care eram cu doi ani mai în vârstă, mi‑a fost, în multe privinţe, bun îndrumător – ceea ce le‑a mai fost de altminteri şi altora dintre colegii lui români din Viena”.
Poetul nu‑şi făcea, prin urmare, o cultură unilaterală, ci era mai degrabă interesat să se informeze în cele mai diverse direcţii. Cărţile necesare proveneau din biblioteca universităţii, biblioteca imperială, din librării, anticariate, pe care le asedia adesea, sau din bibliotecile particulare ale colegilor. Eminescu se putea dedica zile întregi unei lecturi, întins pe canapea sau plimbându‑se prin cameră. Principala atenţie era însă destinată literaturii. Eminescu citea mult, printre altele, şi multă literatură germană sau traduceri germane. Îi ştia la perfecţie pe clasicii germani.
„În acea perioadă la Viena ființau mai multe societăți studențești românești: societatea „România” și „Societatea literară științifică”, scrie Alexandrina Cernov. La 20 octombrie 1869 Eminescu a intrat în ambele societăţi. Datorită contribuţiilor sale constructive în cadrul dezbaterilor din aceste societăţi, simpaticul tânăr a fost repede acceptat şi se bucura de o autoritate crescândă. Eminescu a fost, totodată, şi una din forţele care au realizat contopirea celor două societăţi într‑una singură: „Societatea Academică Social‑Literară România Jună”.
Biografii lui Eminescu atrag atenția și asupra următorului fapt: cea mai importantă întâlnire pe care a avut-o Eminescu la Viena, a fost cea cu Veronica Micle pe care a cunoscut-o întâmplător, aceasta venind în capitala habsburgică pentru a-și îngriji sănătatea. Tânărul Eminescu se întâlnea deseori cu Veronica Micle în Stadtpark (parcul Central), întrucât parcul era locul în care îl purtau pașii zilnic atunci când mergea la Universitate.
Studentul Mihai Eminescu era inspirat nu numai de Veronica Micle. Turiștii din întreaga lume, care vizitează Viena, se străduiesc să admire Catedrala Sfântul Ștefan și să se închine acolo icoanei Maicii Domnului. A procedat așa și Mihai Eminescu în 1869. Atunci când poetul a sosit la Viena, s-a lăsat sedus de frumusețea celui dintâi lăcaș al orașului. Evident, icoana nu putea să nu-i atragă atenția. În fața icoanei Maicii Domnului, într-o lume ce fizic îi era străină, sufletul său se simțea mai aproape de casă. Eminescu avea să îngenuncheze în fața icoanei. Așa avea să se nască una dintre cele mai frumoase poezii din literatura română: „Înger și demon“, afirmă eminescologii. Printre obiectivele pe care Eminescu i le propune Veronicăi se numără și Catedrala Sfântul Ștefan, evident cu celebra sa icoană a Maicii Domnului. Situația tensionată este trădată și de versurile: „Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează; / Ea o inimă de aur – El un suflet apostat; / El în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat – / La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează“. Poezia „Înger și Demon“, în care apare această icoană a Fecioarei Maria, a fost scrisă în 1871, iar în anul următor a fost publicată în „Convorbiri Literare“ împreună cu poezia „Floare albastră“.
„Înger și Demon” este o poezie barocă, încărcată, plină de imagini, dar impresionează prin atmosferă. Locul își pune amprenta, atmosfera de biserică este foarte bine făcută, este o atmosferă în care simți sacralitatea. Nu este un loc oarecare, nu este un muzeu laic, este o biserică, recunoaștem acest lucru în inspirația sa.
Eminescu avea o sete de dumnezeire. Poezia lui este ca o catedrală ce țâșnește spre cer, caută ceva foarte înalt… Pentru Eminescu a contat foarte mult Catedrala Sfântul Ștefan și cu sensibilitatea lui a valorificat imediat în poezie acest lucru“, consideră istoricul literar contemporan, Alex Ștefănescu.
…Eminescu avea nevoie de dumnezeire, noi, românii din secolul al XXI-lea, avem nevoie de eternitatea versului său.
Vasile CARLAȘCIUC
„Monitorul bucovinean” – https://monitorbuk.com/
