Ce face memorabil trecerea unui om prin lume, ce vise neîmplinite lasă în urmă, dar ce-l face pe om, om. Cred că ați umblat prin cimitire, citind epitafuri, nume, ani de naștere și ani în care omul îngropat nu este decât o amintire. Aceste date sunt despărțite de o linie, o cratimă, un semn convenit de toți, dar cred că de fapt acea liniuță este viața celui plecat spre necunoscutul spiritual, dar palpabil teluric. Pe mormântul omului Gheorghe Ungureanu, liniuța trebuie înlocuită cu om. Pentru că, în scurta lui existență printre muritori, și nu așa lungă prietenie pe care mi-a împărtășit-o, Jora a demonstrat, fără să se zbată, doar fiind că este OM! Nu spun că a fost, pentru că nu ne vom mai întâlni ca trupuri, este om pentru că sufletul lui a rămas printre noi. Printre colaboratori, printre prieteni, printre oamenii cu care a interacționat, prin urmași…
L-am cunoscut la o ședință transfrontalieră, la Mahala. Demult. Eu intoxicat cu produse farmaceutice, el cu zâmbetul pe chip și visuri. Iubea cultura de limbă română într-un mod aproape agape, expresia românească lipsită de papillon, dezbrăcată de snobism și guturai intelectual snob. Nu trebuia să declame, punea suflet. Și acest lucru se simțea. Vreau să cred că am luat ceva din modestia lui augustă, pentru că dacă avea un defect, acesta era. Modestia. Nu modestie calculată și jucată, era naturală. Poetică chiar.
Critic cu lucrările prietenilor, generos cu ale necunoscuților și conștient de nevoia întâlnirilor culturale. Vreau să cred că nu a mai apucat să facă prefața celuilalt membru al trio-lui nostru de aristocrați (formula vine de la o glumă care circula în România, în anii de început ai comunismului, în care numele Gheorghe a fost văzut de sir-ii britanici ca un titlu nobiliar prin existența delegației române în Regatul Unit a numeroși Gheorghe – Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol etc.), Ghiță Bodnariuc, prin dorința lui Ungureanu ca versurile să devină mai puternice.
Gheorghe Ungureanu era poet, deși eu personal nu cred în această demnitate, el chiar era. Și nu doar prin scris. Țin minte când l-am rugat să-mi traducă câteva povestiri în limba ucraineană. A strâmbat din nas, pentru că nu mergea inițiativa mea cu filosofia lui, dar a făcut-o, mi le-a tradus și le-a făcut mai bune. Mai mult chiar, a facilitat publicarea la o editură cernăuțeană, a sprijinit volumul, și nu mi-a acceptat mulțumirile. A dat el o bere. Mi-a înțeles demersul.
Îmi vor lipsi ieșirile noastre la „farmacii” (așa numeam noi berăriile), cântările la ore trezii prin mahalalele cernăuțene, discuțiile intelectuale, și din păcate nu am avut certuri, că mi-aș fi dorit să mă și cert cu Jora. Nu s-a primit!
Nu spun să se odihnească în pace, căci Dumnezeu sigur a avut grijă de asta, dar spun că Gheorghe Ungureanu va trăi prin mine, prin noi. Pentru că umbra pe care a lăsat-o ca amintire, chiar este mare.
George SAUCIUC,
scriitor, jud. Suceava
