La 2 iulie s-au împlinit 521 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Interviu cu scriitorul Andrei Breabăn din Suceava, autorul unei epopei despre slăvitul domnitor al Moldovei – Ștefan cel Mare și Sfânt.
„Faptele sale i-au pus pe frunte aureola de sfânt”
– Slăvitul voievod al Moldovei și „atlet al lui Hristos” este un cult sau o personalitate mereu actuală pentru românii de pretutindeni?
– Și una și alta. Ștefan cel Mare a devenit un cult pentru poporul român încă din momentul trecerii în veșnicie, păstrându-i-se și azi amintirea de cel mai mare erou al românilor. Nici un conducător care a trăit de-a lungul timpului nu a suscitat interesul românilor ca Marele Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt căruia poporul i-a dedicat numeroase legende în care îi mitizează faptele și realizările avute. În viziunea populară, Voievodul este prezentat ca fiind mereu învingător și iubit de popor care îl primește cu brațele deschise oferindu-i copiii să-i ducă la luptă pentru apărarea țării. Este sugestivă legenda populară Muma lui Ștefan cel Mare preluată într-o frumoasă poezie de Dimitrie Bolintineanu, poet, romancier, diplomat și om politic român, în care mama Voievodului refuză să-l primească în Cetatea Neamț în apropierea căreia s-a dat bătălia de la Războieni, deși fiul ei era obosit și plin de răni. Asistăm la o mitizare a imaginii Voievodului, desprinsă parcă din imnul mioritic, dar cu un ecou cu mult mai profund, o neasemuită parabolă între cer și pământ, pe de o parte scena de la porțile Cetății Neamț care refuză să se deschidă unui învins, pe de altă parte porțile cerești unde se afla în 1476 mama lui Ștefan cel Mare, care, la rândul lor, nu se deschid decât atunci când faptele sale îi vor pune pe frunte aureola de sfânt. Când a transpus legenda în versuri, Dimitrie Bolintineanu nu avea de unde să știe că doamna Oltea murise de 11 ani, încă nu se descoperise piatra de mormânt de la Probota veche care atestă că mama Voievodului s-a stins din viață în anul 6973(1465) noiembrie 4, dar cel care a dat viață legendei compusă la scurt timp de la trecerea în nemurire a Voievodului în mod sigur știa adevărul. O creație la fel de superbă este și întâlnirea lui Ștefan cu Daniil Sihastrul, surprinsă de popor în mai multe variante, dar toate având același laitmotiv, răspunsul primit de pustnic de la divinitate după ce s-a rugat toată noaptea pe malul pârâului ce curgea alene la poalele chiliei din piatră în care viețuia, care face din Voievod unsul lui Dumnezeu pe Pământ, ridicându-i astfel lui Ștefan un podium situat deasupra tuturor muritorilor de rând, acesta primind prin intermediul pustnicului promisiunea de biruință indiferent de numărul oștilor otomane. Legenda este completată cu aceeași aură de erou supranatural de multe altele în care poporul îl primește drept singurul care poate salva țara de dușmani, oferindu-i copii să-i ia la luptă chiar dacă știau că-i trimit la moarte. Este reprezentativă în acest sens legenda Vrâncioaiei cu nenumăratele ei variante. Acestor legende li se adaugă baladele populare pe care le întâlnim pe tot cuprinsul țării în care poporul îl vede ca un împărat, în multe din ele adresându-i ruga de a se întoarce din mormânt pentru a-i apăra de vrăjmași.
Este de remarcat înțelepciunea Voievodului care a surprins cerințele epocii în care trăia și le-a folosit în interesul Moldovei și a poporului din care făcea parte. Exemplul său a fost urmat și de alți eroi de mai târziu a românilor și ar trebui să devină un crez și pentru conducătorii de azi ai României, Ștefan cel Mare fiind mereu actual prin diplomația și faptele sale, iar strategia folosită în marile bătălii pe care le-a dus este încă subiect de studiu și cercetare a celor mai mari specialiști militari din zilele noastre. Unii îi impută Voievodului că a fost nestatornic, dar tocmai asta i-a creat imaginea de luptător pentru credință și pentru apărarea hotarelor strămoșești, renunțarea la suveranii care nu-și respectau promisiunile aducându-i nu doar aliați de nădejde, ci și foloase la care românii n-au visat, fiindu-i recunoscut de mai marii lumii titlul de voievod al Moldovei, al Valahiei și conte de Transilvania, Re de Dacia cum era înscris în documentele care circulau între curțile regale ale Europei.
Ștefan al III-lea al Moldovei nu a fost Mare pentru lunga sa perioadă de domnie, ci pentru că a fost omul vremurilor sale și, înțelegând cerințele momentului, a dat dovadă de curaj și, mai ales, de înțelepciune – viclenie spun unii care îl numeau vulpea cea șireată – punându-se în fruntea luptei de apărare a credinței cu toate riscurile pe care și le-a asumat atât pentru familie, cât și pentru Moldova sa dragă pe care a iubit-o mai mult decât pe sine. A rupt relațiile cu mitropolitul și cu ceilalți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe din Moldova, dar a militat pentru întărirea ortodoxiei, înființarea unei episcopii în Transilvania supusă mitropoliei Moldovei, determinarea papei și a Veneției de a-i recunoaște pe călugării de pe Muntele Athos drept binecredincioși și nu schismatici cum le spuneau înainte, acceptându-le statutul de preacredincioși supuși ai lui Ștefan, astfel că, spre sfârșitul domniei sale, Biserica Ortodoxă din Moldova a devenit mai puternică și mai bogată ca oricând. Moldova a fost jefuită și arsă de oștile maghiare conduse de Matia Corvin, de hoardele tătărăști și de cele otomane în marile bătălii pe care le-a dus, ba chiar și de oștile Craiului Albert al Regatului Poloniei, dar, în ultimii ani ai domniei sale, Moldova devenise o țară înfloritoare și prosperă, cu târguri și sate frumoase, cu oameni bogați și lipsiți de griji, cu cetăți de apărare de necucerit, Curți domnești zidite din piatră care se ridicau la nivelul palatelor principilor europeni, cu un negoț înfloritor care aducea venituri țării și mai ales cu multele biserici și mănăstiri ctitorite de Voievod, adevărat zid de apărare a credinței strămoșești de care nu s-a dezis niciodată. Și atunci cum să nu-l iubească poporul și să nu-l jelească atunci când l-a părăsit fiind chemat la Domnul? Nu l-au plâns doar valahii din Moldova, ci și cei din Țara Românească și Transilvania, sașii și secuii din Ardeal care îl vedeau ca pe un salvator trimis de Dumnezeu să-i apere de păgâni. La sfârșitul vieții, Ștefan avea un sistem de alianțe cum nu a mai avut nici un voievod român, era respectat de papa de la Roma care îi acordă titlul de atlet al lui Hristos iar, după unii, și roza de aur, cea mai înaltă distincție papală, de Dogele Veneției și regele romanilor, care îl numesc căpitanul lor primind și titlul de cetățean al Veneției, onoare de care s-au bucurat puțini principi ai lumii, era respectat de sultanul Baiazid al II-lea cu care făcuse pace − despre care se spunea că asculta de sfaturile lui Ștefan al III-lea al Moldovei mai ceva decât de cele ale sfetnicilor săi, a devenit prieten cu regele Regatului Ungariei după ce s-a războit cu el, reușind să câștige și încrederea urmașului la tron al lui Matia Corvin, are relații apropiate cu marele duce al Lituaniei, cu hanul crâmlean Mengli Gherai, ba chiar și cu cneazul moscovit Ivan al III-lea cu care era încuscrit. Mediază pacea între sultan și principi creștini din Europa, se implică în succesiunea la tron după moartea lui Matia Corvin, intermediază pacea între cneazul moscovit și Marele duce al Litualiei, devenind un important pion în politica europeană a vremii de sfaturile căruia țineau cont mulți dintre principii vremii. De aceea a fost Mare Ștefan al III-lea al Moldovei, titlu pe care nu i l-am dat noi, românii, ci mai întâi așa i-au spus principi și cronicari vestiți din Europa. Iar pentru noi, românii, a fost cu adevărat mare pentru curajul și înțelepciunea cu care a impus mai marilor lumii din vremea sa acel fabulos Proiect Dacia care va sta la baza refacerii unității naționale de mai târziu.
„Pregătesc a doua parte a Epopeii Ștefaniene”
–Ce „surprize plăcute” pregătește scriitorul Andrei Breabăn pentru cititorul îndrăgostit de istoria neamului său?
–Nu ajunge să fii îndrăgostit de istorie, ci să te identifici cu ea, să te transpui în epoca în care au trăit eroii și să iei parte la toate peripețiile descrise în cărțile mele care, deși au conținut istoric, sunt în primul rând genul de romane capă și spadă cum au remarcat și unii din criticii mei, ceea ce le face ușor de lecturat și trezește apetitul pentru cunoașterea istoriei. Acum pregătesc a doua parte a Epopeii Ștefaniene în care voi reda cât mai nuanțat cum a acționat Ștefan cel Mare pentru a realiza Proiectul Dacia care a devenit principalul scop al vieții sale, obiectivul pentru care a riscat și a sacrificat tot. Transpunerea în realitate a acestui proiect măreț și aprobarea lui de marile curți europene îi va purta pașii în veșnicie, făcând ca ideea refacerii Daciei străvechi să devină un simbol pentru generațiile care i-au urmat. Poate, dacă n-ar fi existat acest proiect în forma în care l-a conturat Voievodul, n-ar fi existat nici încercările de unificare a țărilor române din partea unor voievozi care i-au urmat, n-ar fi existat unirea înfăptuită peste un veac de Mihai Viteazul, unirea din 24 ianuarie 1859 și mai ales cea din 1 Decembrie 1918 când românii au reușit să împlinească visul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, prin realizarea în fapt a Proiectului Dacia, pohta ce-a pohtit Marele Voievod.
–Vă mulțumesc pentru bunăvoința de a răspunde la întrebările noastre, întrebări care le-ar fi adresat mulți dintre cititorii „Monitorului Bucovinean”. Succese și putere de creație în realizarea noului proiect literar.
Interlocutor:Vasile CARLAȘCIUC
„Monitorul bucovinean” – https://monitorbuk.com/
Prima parte a interviului o găsiți aici:
