MOTO: „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?”
Pe zi ce trece, arta devine o modă, lumea a început să vâneze cultura ca pe o haină de firmă, în trend, care să acopere inimile flămânde de faimă. Trăirea prezentului, pentru care „viitorul este trecutul” (Aurel Codoban), chiar dacă „sentimentul valorii este timpul restant” (Günter Figal), îl plasează pe om într-o „postistorie în care imaginarul este considerat cheia de boltă a plenitudinii trăirilor, un adevărat «act magic» (Sartre).
Când viața ne refuză timpul trăit, întoarcerea la imaginar, ca la o Cutie a Pandorei, numit „muzeul tuturor imaginilor trecute” (Gilbert Durand), omul are veleitățile unei singure soluții a supraviețuirii. Dincolo de aparențe (doxa), dincolo de morțile unui prezent bolnav, de prea multă mândrie deșartă – modernitate, avangardă, decadență, kitsch, postmodernitate – dacă readucem în discuție cele 5 fețe ale modernității, vehiculate de Matei Călinescu, măsluirile contemporaneității frizează perisabilul, detronând gustul veșniciei.
Încoronarea artefactului, ca formă a idolocrației ad hoc, împlinește visurile umanității care se hrănește din plenitudinea lui „azi”, ca o eternă conviețuire pașnică în care zbaterea artistică cerșește nemurirea.
Omul zilelor noastre își pigmentează existența cu dicteul automat al truismelor care convertesc strălucirile spontane la arta de a fi „în chestie”, cu cecitatea indusă, a succesului la purtător. Pe drumul preabătătorit al convențiilor de tot felul, scriitura se transformă într-un exercițiu cotidian, al pulsiunilor lăuntrice, care răbufnesc într-o așa-zisă artă. Quo vadis?
Ce nevoie mai avem de artă, de creatori de frumos, de valori?
De fiecare dată, când, din piept, sar orgoliile prezentului, ne întrebăm hölderlian „La ce bun poeți în vremuri sărace?”.
Nu este vorba de o trăire într-o sărăcie materială, ci despre o sărăcie morală și spirituală, care pozează drept lipsa dreptei măsuri.
Într-o societate de consum, în care banul este măsura tuturor lucrurilor, „a celor ce sunt, pentru că sunt, și a celor ce nu sunt, pentru că nu sunt”, ce nevoie mai este de un barometru poetic, de Eminescu?
Când lumea în care trăim suferă de o raționalizare excesivă, de constrângere interioară, de individualizarea universalului, dar și de o teologizare a individualului, lipsa rădăcinilor spirituale și declinul unei societăți aduc, în prim plan, pe eșafodul prezentului, adamismul cultural, patologia de a o lua mereu de la capăt.
Dacă nu ar fi fost Eminescu, ar fi trebuit inventat…Ca să deschidem ușile sartriene.
Un altfel de Eminescu…
La Eminescu, actul poetic în sine a fost considerat un act ontologic, o în-ființare a unor lumi care „trăia în basme și gândea în poezii”, o lume în care creatorul, cel care trăgea firele imaginației, se înfrupta dintr-un adevărat realism magic și dintr-un curat narcisism al gândirii. Pactul dintre „eu” și „lume” este posibil printr-o descătușare a stihiilor fantasiei, ca metamorfoză a dynamis-ului primordial, care readuce la viață arhetipul, ca modus vivendi și ca modus cognoscendi. Visând la modelul cosmologic platonician, Eminescu a încercat să construiască un univers poetic în semicerc, naștere-istorie-moarte. Înstrăinarea de paradisul cunoașterii lumii, ca reprezentare a sinelui, l-a transformat pe Eminescu într-un rătăcitor printr-un labirint al clipelor înveșnicite de cuvânt și într-un căutător al visului-totem, în care logosul este întrupat.
Vizionarismul, primatul lucidității reci, eul impersonal, îmbinarea fantezie-cugetare, magia limbajului, subiectivismul neutru, sunt câteva din ideile care au stat la baza descifrării operei poetice eminesciene. Eminescu a conceput universul poetic ca o pluralitate de lumi, „o poezie a gândirii” (Ștefan Cazimir), un spațiu al imaginarului în care „gândul trebuie să aibă tăria unei fortărețe” (Amita Bhose): „Aderând la o filosofie a ființei, el golește devenirea istorică de orice sens. Absolutul este deja, în întregime, înfăptuit «dincolo»” (Rosa del Conte).
Cum în propriul suflet „o lume își face încercarea”, Eminescu vine cu „o poezie abisală” (Mircea Cărtărescu), în care tragismul existențial devine carte de identitate a poetului: „Omul tragic eminescian este, în definitiv, sfâșiatul necondiționat, Narcisul fără proiectare în celălalt, în ego” (Mihai Cimpoi).
În definitiv, care e locul lui Eminescu în contemporaneitate, când trăim o lume pe dos, când valoarea cuvântului a expirat, când drumul cunoașterii e ridicat pe soclul împăunărilor?
Este Eminescu ultimul romantic, primul clasic, modern, postmodern sau și-a asumat descrierea poetică: „Şi fiindcă în nimic/Eu nu cred – o, daţi-mi pace!/Fac astfel cum mie-mi pare/Şi faceţi precum vă place./Nu mă-ntoarceţi nici cu clasici,/Nici cu stil curat şi antic -/Toate-mi sunt deopotrivă,/Eu rămân ce-am fost: romantic.”
Edgar Papu a definit Oda eminesciană ca fiind „poate prima valoroasă piesă lirică a existențialismului”, pentru că poetul se simte ca fiind aruncat în lume, se construiește și se făurește, în același timp, este artizanul propriei existențe: „Nu credeam să-nvăț a muri vrodată;/Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,/Ochii mei nălțam visători la steaua/Singurătății./Când deodată tu răsăriși în cale-mi,/Suferință tu, dureros de dulce…/Pân-în fund băui voluptatea morții/Ne’ndurătoare.”
Tensiunile nerezolvate, victoria sentimentului asupra rațiunii, formele deschise și curajul de a simți peste marginile iertate, ni-l readuc pe Eminescu, în forma lui originară, ca tributar al romantismului, care își deapănă viața pe „oglinda de aur” și pe „hieroglifă”: „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,/Prin care trece albă regina nopţii moartă./O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie/Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,/În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc…”
Admirația pentru antici, rigoarea compozițională, căutarea naturalului și verosimilului, gustul dreptei măsuri, finețea analizei morale și psihologice, puritatea și claritatea stilului, ni-l redau pe Eminescu, în haina clasică a instanțelor lirice: „Vreme trece, vreme vine,/Toate-s vechi şi nouă toate;/Ce e rău şi ce e bine/Tu te-ntreabă şi socoate;/Nu spera şi nu ai teamă,/Ce e val ca valul trece;/De te-ndeamnă, de te cheamă,/Tu rămâi la toate rece.”
Fiind într-o permanentă legătură cu spiritul veacului și într-o sincronizare continuă cu prezentul istoric, Eminescu este modern, pentru că modernismul preamărește progresul, iar poezia își asumă dinamica interioară, prin limbaj, ca măsură a poeticității: „Începând la talpa însăși a mulţimii omeneşti/Şi suind în susul scării pân’ la frunţile crăieşti,/De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,/Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi../Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,/De asupra tuturora se ridică cine poate,/Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită/Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită -/Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?../Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.”
Rupturile interioare, divorțul ontologic cu unitatea originară, jocul de-a viața și de-a moartea, romantismul deromantizat de timpul hain, hățișurile cunoașterii, drumul întors, visul căzut, biografismul, toate ni-l redau pe Eminescu în matca postmodernității, unde viața este un „mit sfâșiat” din care se înfruptă consumatorii de cultură: „Eminescu n-are altă biografie – el a scris în versuri o zguduitoare biografie…”(George Călinescu).
Și totuși, mai avem nevoie de Eminescu, pentru că „este partea noastră de cer” (Constantin Noica), este viața și moartea, începutul și sfârșitul, efemerul și absolutul, sufletul universal: „În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,/Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;/Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş/Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,/Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ’…/ Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,/Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,/Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,/Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…”.
Luminița Reveica ȚARAN,
scriitoare, Câmpulung Moldovenesc,
pentru „Monitorul bucovinean” – https://monitorbuk.com/
