La o lună după moartea profesorului iubit, Aron Pumnul (12/24 ianuarie 1866), moarte deplânsă de el în prima sa poezie „La mormântul lui Aron Pumnul”, pe care o semnează M. Eminoviciu, privatist, adică la 25 februarie 1866 a avut loc debutul literar al lui Mihai Eminescu în Revista „Familia”, cu poezia „De-aș avea”. Această revistă de limbă română apărea în Ungaria, la Pesta, și era condusă de Iosif Vulcan. Este momentul în care directorul revistei, Iosif Vulcan, schimbă numele debutantului din Mihail Eminovici în Mihai Eminescu, prin transformarea sufixului slavon „ici”, în sufixul românesc „escu“. Privatistul din Cernăuți a așteptat cu nerăbdare să primească revista, iar când și-a văzut numele schimbat a avut o tresărire. A acceptat repede botezul literar făcut de Iosif Vulcan, cu care a început o colaborare fructuoasă, publicând în timp mai multe poezii cu numele Mihai Eminescu.
Poezia de debut a lui Mihai Eminescu, din Revista „Familia”, beneficiază de un text însoțitor în care se vorbește despre Mihai Eminescu ca despre un tânăr cu mari perspective. După cum afirmă eminescologii, este, de fapt, cel mai important debut din istoria literaturii române. Este punctul de plecare al unui geniu: de la revista cu numele semnificativ „Familia” – în marea familie a literaturii universale, fiind caracterizat ca ultimul mare romantic european.
Primele întâlniri dintre Iosif Vulcan și tânărul Eminescu, care colinda Ardealul cu trupa de teatru a lui Pascaly, nu a lăsat urme în amintirile patronului „Familiei”, deși noi poezii ale lui Eminescu văd aici lumina tiparului. Fiind primit în Academia Română, Iosif Vulcan reia colaborarea cu Mihai Eminescu după 1871. Iosif Vulcan este zguduit de situaţia grea prin care trecea Eminescu, începând din 1883, când e făcut nebun de autoritățile complice cu agenții austrieci. Iosif Vulcan îi trimite, ca drept de autor, primul şi ultimul onorariu (un mandat de 100 de lei) pe care acesta l-a primit vreodată pentru poeziile sale, „o avere pentru săraci”. Mihai Eminescu emoționat îi scrie: „Mult stimate domnule și amice, Mulţumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vr-odată în viaţă. În România domnește demagogia și în politică și în literatură; precum omul onest rămâne aci necunoscut în viața publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităților, a acelei școale care crede a putea înlocui talentul prin impertinență și prin admirație reciprocă”.
Eminescu, autorul unor poezii lirice de profundă rezonanță, în care visul și iubirea sunt idealuri neîmplinite, a pretins să aibă și el familia sa. În calea celor doi îndrăgostiți – Mihai Eminescu și Veronica Micle – apăreau mereu diferite obstacole și chiar în cele două momente, în 1880 și 1882, când după moartea lui Ștefan Micle, căsătoria lor părea destul de reală. Însă argumentele invocate de liderul junimist, Titu Maiorescu, – convenționalismul și banalitatea unei căsnicii, efectele negative asupra creației poetice, incompatibilitatea celor doi îndrăgostiți, relația Veronicăi cu Caragiale – au determinat o înrăutățire a raporturilor în cuplu.
Nefericitul poet a rămas doar cu imaginea familiei sale de acasă. În copilăria sa a cunoscut din plin ce înseamnă familie, dragoste de tată, de mamă, de frați și surori. Părinții lui Eminescu erau oameni credincioși și evlavioși, pentru care instituția familiei era o binecuvântare a iubirii lui Dumnezeu. Simțeau și trăiau realitatea că familia întemeiată după rânduiala divină este un spațiu sacru al lucrării harului dumnezeiesc. De la părinții lui, Mihai a simțit că între iubire şi jertfă se pune semn de egalitate. Tot de la ei a învățat că nici o căsnicie nu are viaţă lungă, dacă nu se întemeiază pe iubire jertfelnică, așa după cum ne învață Biserica noastră strămoșească.
Chiar şi după cele întâmplate, şi după o perioadă în care Eminescu a făcut numeroase tratamente, fiind dus şi la Viena în acest scop, Veronica Micle îl caută. L-a găsit la Botoşani, unde poetul s-a retras din 1887 în grija surorii sale Harrieta, care şi ea o considera pe Veronica Micle, vinovată de starea de suferinţă a fratelui ei. În cele din urmă, la Botoşani, Veronica trăieşte un ultim episod de iubire cu Eminescu. În 1888 se întorc la Bucureşti şi stă alături de poet până acesta moare. Nu-i supraviețuiește şi se sinucide la mănăstirea Văratec, unde s-a retras după moartea lui Eminescu. Pe 4 august înghite arsenic şi moare în chinuri după 24 de ore la 39 de ani…
Prin creația sa genială poetul național al românilor a intrat în marea familie a literaturii universale.
Interesul față de geniul literar al lui Mihai Eminescu a crescut de-a lungul timpului, iar în cei 159 de ani care s-au scurs de la primele încercări, opera sa a fost tradusă în peste 90 de limbi, cu mai multă sau mai puțină măiestrie, vorba lui Arghezi, „lacătul limbilor nu poate fi descuiat cu chei străine, iar Eminescu nu este el decât în românește“. Cert este că opera sa a fascinat și continuă să fascineze atât traducătorii români, cât și pe cei străini, majoritatea dorind, cu deosebire cei autohtoni, să facă din Eminescu un ambasador al poeziei românești. Iar efortul de a-l traduce pe Eminescu are, ca prima intenție, rolul de a evidenția excepționala valoare artistică a creației sale.
Mai bine de un secol versul eminescian răsună și în sonuri ucrainene. Prima poezie de Eminescu, tradusă în limba ucraineană, a fost „Somnoroase păsărele”. Traducerea a fost realizată de Vasyl Șciurat, care într-o scurtă perioadă de timp a fost coredactor al ziarului „Bucovina”. Cei mai mulți traducători în ucraineană din creația lui Eminescu au fost cernăuțeni: Vitalii Kolodii, care a realizat cea mai excelentă traducere a poemului eminescian „Luceafărul” într-o limbă slavă, Galina Tarasiuk, Mykola Buciko, Tamara Severniuk. În anul 2023, în volumul său de poezii „Jăraticul bucuriei și tristeții”, Tamara Severniuk a inclus și șapte poezii eminesciene în traducerea sa. Volume de poezii ale lui Eminescu în limba ucraineană au apărut la Kiev și în România în 1952, 1974 și 2000. Profesorul Serghii Lucikanin de la Universitatea „Taras Sevcenko,” din capitala Ucrainei, împreună cu Catedra de filologie slavă a Facultății de litere a Universității „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca, a adunat într-o carte 38 de traduceri, în 15 limbi, ale poeziei lui Eminescu „La steaua”, o capodoperă lirică a poeziei universale, cum o numește profesorul kievean.
„Eminescu, după cum a menționat Ion Druță, a dat o viaţă nouă întregii noastre limbi, a băgat-o în luptele cele mai crâncene, şi izbânzile pe care le-a repurtat această armată sub ocârmuirea lui rămân cele mai mari izbânzi ale noastre. Pesemne, asta o şi fi însemnat poet naţional”. „Dincolo de naţionalitate, continuă Ion Druță, suntem, cu toţii pământeni, suntem membrii unei singure familii, şi pentru a supravieţui în această epocă, popoarele lumii tot mai des şi mai des se vor întâlni la masa rotundă a viitorului. Dar atunci când vom merge la acea masă rotundă, pentru a ne aşeza alături de popoarele lumii, ce vom lua cu noi pentru a spune: acesta este trupul nostru, acesta este sângele nostru? …Ucrainenii îl vor lua pe Şevcenko, noi îl vom lua pe badea Mihai. Vom lua truda şi cinstea, şi suferinţele lui. Altminteri zicând, Eminescu este poetul nostru naţional”.
Vasile CARLAȘCIUC
„Monitorul bucovinean” – https://monitorbuk.com/
