Acest vers desprins dintr-un nemuritor cântec popular de-al nostru s-ar potrivi de minune fiecăruia dintre noi. Orice om este urmărit toată viața de sentimentul reveniri în dulcea și miraculoasa copilărie. Câteodată nici nu ne dăm seama că suntem robii propriului destin. Rupți ca de obicei de valurile destinului și duși departe de locurile unde am copilărit, păstrăm pentru totdeauna în cele mai dulci amintiri casa părintească cu toate ungherele ei pline de bunătatea mamei și a tatălui, vocile bunului și bunei, gârboviți de vârsta înaintată, care ne chemau acasă de la joacă atunci când părinții se mai rețineau la muncile câmpului, cărăruile pe care alergam desculț în acei ani de poveste. Oriunde am ajunge, nimic nu ne poate face să uităm jocurile frumoase de copil, mireasma îmbătătoare a fânului proaspăt cosit. În scurgerea nemiloasă a timpului, de la o vreme toate aceste lucruri, care sunt doar o plăcută amintire împletită cu dramul de înțelepciune, rămân în trecut, atingându-ne din când în când coardele sufletului și trezind copilul din noi.
Astăzi, toate acestea sunt despre domnul Vasile Carlașciuc, frate al nostru de condei, un nume de referință în ziaristica românească de pe acest plai mioritic. Deși toate cele amintite mai sus au rămas departe în trecut, domnia sa revine ori de câte ori are ocazia la casa părintească din Berestea natală, la fântâna cu cumpănă de la marginea satului, pe care a cântat-o cu atâta drag de nenumărate ori în schițele și reportajele sale, fie la ziar, fie la radio. Anume de acolo și-a luat zborul în lumea mare – mai întâi la Boianul lui Ioan Neculce, unde a absolvit școala medie de cultură generală, iar apoi la Cernăuți, unde prin 1977 devine absolvent al Facultății de filologie (Catedra de filologie română și clasică). Student fiind, începe să scrie materiale la legendarul ziar „Zorile Bucovinei”, unde și este angajat după facultate și muncește alături de titanii ziaristicii de limbă română din ținut: Ion Chilaru, Grigore Crigan, Gheorghe Mihalcean, Mihai Huțcal, Ștefan Broască, Viorel Airinei și alții. Prin anii 90 ai secolului trecut, după destrămarea Imperiului Sovietic, când valurile restructurării și-au pus amprenta pe toate domeniile vieții, la îndemnul unor colegi de breaslă, domnul Vasile Carlașciuc se încadrează în munca la radio. În vara anului 1995, cu aproape două decenii vechime în domeniul presei scrise, devine titular al Redacției Principale a emisiunilor în limba română de la Radio Ucraina Internațional. De atunci, a înscris și continuă să înscrie pagini frumoase în istoria radiodifuziunii prin emisiunile sale pe tematică politică, economică, literară, dar mai ales culturală. Pasionat fiind de tematica legăturilor ucraineano-moldo-române, domnia sa a invitat în studio zeci de interlocutori. „Salonul de artă”, „Templul muzelor”, „Societatea”, „Orizonturi ucrainene”, „Apărăm valorile europene” – sunt doar câteva dintre emisiunile realizate de jurnalistul Vasile Carlașciuc pe parcursul celor aproape trei decenii de activitate la radio. Deși meseria de jurnalist radio „a pus stăpânire pe el cu adevărat”, „patima” pentru presa scrisă nu l-a părăsit niciodată. Alături de alți colegi a stat la baza apariției ziarului de limbă română „Libertatea Cuvântului”, căruia i-a rămas devotat până la apariția ultimului număr pe suport de hârtie, continuând și în prezent să sprijine cu materiale și informații ediția-online a acestei publicații. Și cititorii „Monitorului bucovinean” au posibilitatea să „călătorească”, ghidați de ziaristul Vasile Carlașciuc, prin diferite colțuri ale ținutului nostru. Cunoscându-l ca pe un iscusit traducător, diferite edituri din țară îi încredințează anual tălmăcirea în limba lui Eminescu a manualelor școlare la diverse obiecte de studii.
Colegul nostru se consideră un om fericit și împlinit. „Viața mi-a oferit tot ce a avut mai bun”, spunea domnia sa la un pahar de vorbă cu noi, colegii. Dumnezeu i-a dăruit, tot dumnealui afirmă, cea mai bună și înțelegătoare soție, alături de care pășește pe cărarea vieții deja mai bine de patru decenii. „Atunci, cu ani în urmă, Bunul Dumnezeu mi-a scos în cale un înger pe nume Tatiana, cu care am împărțit și împart cele mai dulci și fermecătoare clipe ale acestei vieți”, spune domnul Vasile. Vorbește cu atâta mândrie despre cele două vlăstare, pe care le-a crescut împreună cu doamna Tatiana în grădina vieții. Fiul Serghei a absolvit Universitatea din Cernăuți și își continuă activitatea în domeniul biologiei, iar fiica Violeta, de asemenea absolventă a Universității cernăuțene, a pășit pe urmele tatălui și-și desfășoară activitatea în cadrul Audiovizualului public. Însă, cel mai fericit se simte domnul Vasile atunci când, după cum spune, „casa i se umple de râsul zgomotos al nepoțelelor”. Chira și Mariana sunt cea mai blândă alinare pentru bunel.
Și dacă spuneam „că mai are mult pân’ la o sută”, nu ne rămâne decât să-i urăm colegului nostru, Vasile Carlașciuc, în aceste zile aniversare când rotunjește un frumos jubileu al înțelepciunii, multă sănătate, posibilități nenumărate, pană inspirată și forțe de creație inepuizabile, cât mai multe proiecte frumoase devenite realitate, bucurii de la cei dragi, ani mulți și o eternă primăvară în suflet. Fie ca orice răsărit de soare să-i adune, ca pe o bogăție fără de preț, cele mai frumoase aduceri-aminte, iar fiecare apus de soare – roadele unei vieți trăite frumos și cu demnitate.
Dumitru VERBIȚCHI
(pentru „Monitorul bucovinean” – – https://monitorbuk.com/)
***
Vasile CARLAȘCIUC
STATUIA DIN TURNUL DE LA MĂNĂSTIRE
În templul verde cu liniștea virgină,
Unde cetina e tămâia cea din rit,
Cu imagina Domnului pe retină
Niște călugări refugiu și-au găsit.
Sucevița-i agheasmă ce curge-n vale,
Munții de rugăciuni par un mândru Tabor.
Egumenul Gheorghe, ce puse la cale
Zidirea bisericii, adună un sobor.
Și, iată, la călugări veni o fată.
Foarte mirați ascultară al ei cuvânt:
„Pentru zidire căra-voi piatra toată,
Dar în biserică să fie al meu mormânt”.
Timp de treizeci de ani – pe vânt și ninsoare,
Vara pe arșiță, iar iarna – chiar pe ger
Ducea piatra de la munte, din ponoare,
La râvnă-i întrecea pe îngerii din cer.
Și-i frământa pe pustnici o întrebare –
De ce se jertfește, care-i al ei păcat?
De ce-și petrece tinerețile-n sudoare?
S-au tot străduit, dar nimic nu au aflat.
Când s-au deschis porțile veșniciei
Și chinul năprasnic și truda s-au sfârșit,
N-au procedat așa cum urma să fie,
Dar rece statuie din piatră i-au cioplit.
Au pus-o într-un turn de la mănăstire,
Mereu supusă, cu fața spre asfințit.
Legendă-n piatră, n-a lăsat nici o știre
Despre numele său spre a fi pomenit.
N-ajuns să vadă cum mormanul de piatră
Ia forma divină a unui sfânt locaș.
N-avut bucuria focului din vatră,
Precum și fericirea de-a lăsa urmaș.
Purta biserica-n suflet – lumină clară,
Nu inima-i bătea în piept, ci un clopot,
Și după muncă, în fiecare seară
Auzea din cer al îngerilor șopot.
Sunt patru veacuri de-atunci. Mulți vor mai trece
Cu pas grăbit și curios de pelerin.
De toate-n lumea asta se vor petrece
Sub semnul coroanei de spini sau de dafin.
Și tu, femeie, din turn de mănăstire,
Adu adevărul din memorie șters,
Învia iubirea și ne lasă știre
Că biserică e întregul univers.
Și fiece om poate preot să fie
În ea, harul Credinței înțelegând.
Stă sfânt-a Movileștilor ctitorie,
Învățătura strămoșească păzind…
CÂNTAREA CÂNTĂRILOR PENTRU UN CUPLU TRECUT PRIN RĂZBOI
„La întâlnirea noastră n-au fost trandafiri,
Ci un buchet din a câmpului podoabă
Și cuvinte cu fiorul sfioasei firi,
Rostite sincer – silabă cu silabă.
Eram pe lumea asta singuri singurei
Și martor ne-a fost altarul de credință.
Ne-au binecuvântat doar florile de tei,
Soarta grea ne-a însemnat prin suferință.
Cerul în mare taină ne-a picurat puteri
Din tăria sa pe viața întreagă.
Ne-a rămas regretul pentru ziua de ieri,
Chipul frumuseții – Venus cea beteagă.
Chiar e o minune, Doamne, că suntem vii
(Chinurile le lăsăm în paranteză).
Suflu divin întregit de tehnologii –
Inel de cununie pe o proteză”.
…Nu mai stinge dorul apele unei mări,
Profetul e în drept pentru a câta oară.
Triumfă stângaci voalul albei visări,
Mirele nu-i sprinten ca o căprioară.
Cu mers dificil, acești doi îndrăgostiți
Exprimă triumful zilelor pascale.
Doamne, redă vederile celor orbiți
De gânduri belice și imperiale.
ACEASTA E ÎNTREBAREA
„A fi sau a nu fi, aceasta e întrebarea”
(Din monologul lui Hamlet)
Semnul de întrebare
e încovoiat sub povară răspunsului just,
care ar trebui să urmeze.
El ne însoţeşte la orice pas
şi nu oboseşte, Doamne, nu oboseşte.
Are o clipă de răgaz doar atunci
când ne sprijinim pe semnul exclamării –
bastonul victoriilor noastre.
Însă asemenea cazuri sunt foarte rare, foarte rare.
Or, drumul spre Adevăr
deloc nu e o cărare.
Uneori drumul spre Adevăr
e mai lung decât însuşi drumul vieţii.
Nu sunt prinţ şi nici ţara
nu-mi este Danemarca,
dar am impresia că am moştenit
întrebarea lui Hamlet:
a fi sau a nu fi.
Neputinţa leagă mâinile
făcătorilor de pace
şi fericirea lor este vândută la licitaţie.
Iar trufia stăpânirii
le dezleagă pe cele ale fiilor lui Ares.
Reuşitele lor ne umilesc
pe toţi acei care ne ducem povara vieţii
în geamăt şi sudori.
Semnul lor de exclamare e putred
ca ceva din vechia Danemarcă.
Îl mai întăreşte
Şovăiala făcătorilor de pace,
întârziaţi în rol şi neştiind cum să iasă
din cercul vicios al întrebării,
pe care umeri să pună
răspunderea pentru disperarea lumii.
Dar poate semnul de întrebare
seamănă cu o seceră,
cu o seceră pentru holdele
crescute din boabele
lăsate în sol fertil de Semănătorul?
GEOGRAFIA SUFLETULUI
Directorului Liceului nr.1 din Ciudei, profesorului de geografie, Radu PETRAȘESCU
Anul școlar, ca și cel bisericesc, iată, au
Același început (paralelă făcută mai rar).
Lumina Cărții își recapătă lucia sau
Îl cheamă pe septembrie c-un nou abecedar.
E același drum cu semn lăsat de tinerețe,
De pașii destinului întruna bătătorit.
Cuvintele albe – magice și citețe
Par pe tabla din clasă ca-un ram de măr înflorit.
Paralela iubirii trece prin orice școală,
Aici e intersectată de-al binelui meridian.
E centrul științei din baștina lui natală.
Coordonatele fericitului său liman.
Lider, profesor și un adevărat părinte,
Omenos și optimist, înțelept și răbdător,
Împreună cu ai săi de nobilă sorginte
Pune boabele eterne în același ogor.
Pe pomul Domnului lucrează-o albină –
Afirmă întruna cu convingere de profet.
Iar geografia sufletului, e în română,
De la credința străbună, de la sacrul verset.
LA CHEMAREA ULTIMULUI CUVÂNT
În viteză trecem prin viaţă,
Nici timp n-avem pentru popas.
Ne-am dus răbdările la piaţă,
Bunăvoinţa ce ne-a rămas.
Uşor ni-e sufletul, o pană,
Supusă aripii de vânt.
În locul sfânt, colea în strană
Se roagă ultimul cuvânt.
Şi, iată, la a lui chemare
Mai vin apostolii pe jos.
Nu-i oboseşte drumul care
Bătut e de sandalul ros.
Credeam că-s slabi, cu neputinţă,
În căutare de azil,
Ne cer un dram de străduinţă,
Lacrimi sincere de copil.
Nu-s semne în a noastră cale,
Străine-s în lumea de jaf.
Nu merităm pe-a lor sandale
Să cădem ca firul de praf.
Ei vin la noi, dar ne lipseşte
Duhul sfânt vândut pe-un ban.
A merge apostoliceşte
Să-nvăţăm ca pruncul de-un an.
CÂNTEC DE LEAGĂN… FĂRĂ LEAGĂN
Cântec de leagăn fără cuvinte,
Cu suflu etern în loc de refren.
Doar El vede, cerescul Părinte,
Zbuciumul sentimentului matern.
„Urcare lină, scumpul meu odor,
E prea devreme acest tainic zbor.
Te-am ținut la piept numai o lună –
Suntem împreună: „Noapte bună!”.
Încă nu știa că are un nume,
Că-l vor plânge ca pe jertfa de miel.
Madona, pruncul pleacă din lume.
Dar cine să-i picteze, Rafael?
„Steaua, ca suflet viu, a lăcrimat,
Neagră-i iarba pe care n-ai călcat.
Cornul alinării nu mai sună –
Nici un semn de pace: „Noapte bună!”.
Lovind barbar în senina vatră,
Neomul a distrus un început.
Preaînaltul mângâie o piatră
Din zidul iubirii, abia-conceput.
„Ne-a murit casa, am văzut-o-n vis
Și deodată lumina s-a stins.
Nici leagăn, nici cuib de fericire,
Pentru alții doar o amintire…”.
Îi scoate îngereasca aripă
Din lumea plină de venin ș-amar.
S-a oprit pe-o clipă, doar pe-o clipă,
Stând la cumpănă Veșnicul Zidar.
„N-ai făcut, puiul mamei, nici un pas.
Drum credința ne-a fost și-a rămas,
Pâine și vin de la sfânta cină –
Cale lină spre cer, cale lină…”.
