Schimbarea violentă a frontierelor între state cauzează întotdeauna mari tragedii umane. Vedem, din păcate, acest lucru în zilele noastre, când ni se părea până nu demult sigură și armonioasă securitatea și pacea pe continentul european, instaurată după cele două conflagrații mondiale. Asemenea granițe puteau să fie stabilite prin mijlocul unor localități, prin curțile unor gospodării, să împartă și să înstrăineze rude apropiate, iar cel mai strașnic – să treacă prin inimile a milioanelor de oameni, deveniți jucării în mâinile celor cu puteri mari și ambiții imperiale. Asemenea dramă a adus populației din nordul Bucovinei și Basarabiei Armata Roșie „eliberatoare” în iunie 1940. E și drama familiei Tulupca din Ostrița, localitate de lângă Cernăuți. La 13 iunie 1941 membrii acestei familii au fost deportați în Siberia. Acolo s-a născut Valentina, care știe nu numai din auzite și din mărturii suferința părinților și buneilor ei.
– Părinții Dumneavoastră sunt în viață. În curând tatăl, Radu Tulupca, va împlini o sută de ani, este cel mai în vârstă locuitor al Ostriței. Recent l-au vizitat niște jurnaliști din România, rugat fiind să le relateze despre felul cum a fost deportat și a supraviețuit în Siberia. Mai mult ați povestit Dumneavoastră, iar bătrânul tată confirma mereu: „A fost greu, dar am rezistat”.
– Într-adevăr, a fost greu, chiar foarte greu. Drama familiei noastre este asemănătoare cu cea a atâtor mii de familii deportate. Cum au nimerit buneii și părinții mei în Siberia, tocmai la Tomsk? Buneii, Pachița și Costache Tulupca, erau oameni văzuți în sat. Bunelul era fierar. Ei au avut trei feciori, unul a murit la vârstă fragedă și au rămas doi – Vasile și Radu, tatăl meu. În iarna anului 1941, Vasile s-a alăturat grupului de oameni din Ostrița, Horecea, din alte sate învecinate care au încercat să treacă frontiera în România, ca să scape de regimul sovietic. Vasile a ținut în taină planurile sale, nu le-a spus nici părinților. El a avut norocul și a trecut în România, n-a împărtășit soarta martirilor de la Lunca. După ce s-a aflat acest lucru, părinții lui și toate neamurile au nimerit în lista celor care urmau să fie deportați în locuri îndepărtate și necunoscute din Rusia. S-a aflat cumva că trebuiau să fie ridicați în noaptea de 13 iunie. Atunci bunelul Costache și feciorul său Radu s-au ascuns în pod la grajd, iar bunica Pachița a rămas în casă, crezând că e femeie și o vor lăsa în pace. Dar au venit și au dus-o împreună cu alți consăteni la gară. A doua zi bunelul Costache și feciorul lui, Radu, s-au ascuns într-un lan cu secară, însă cineva, care a fost la gară și a văzut ce se întâmplă, le-a spus că Pachița e acolo și plânge întruna. Bunelul Costache n-a putut rezista. A înhămat calul la căruță, a pus în ea haine și produse alimentare și împreună cu Radu s-au dus la gară. L-au luat și pe fratele Pachiței, Iluță, ca să aducă acasă calul și căruța.
– Reiese că ei s-au predat benevol autorităților.
– Așa e. Nu putea bunelul Costache s-o lase pe bunica Pachița singură printre străini și în locuri îndepărtate. Dar și feciorul lor Vasile, care a fugit în România, s-a întors acasă și a fost condamnat de sovietici la 25 de ani de închisoare. Trenul i-a dus până la Novosibirsk, iar de acolo cu vaporul au ajuns în regiunea Tomsk, în locul deportării. Când erau dincolo de munții Ural, au aflat dintr-un ziar că a început războiul și armata română e deja în Cernăuți. Au fost repartizați câte zece familii într-un colhoz. Buneii mei și tata au fost găzduiți de o familie care nu avea copii. Apoi au găsit o casă pustie unde s-au mutat cu traiul. Nu aveau ce mânca, hainele ce le aveau nu erau potrivite pentru gerurile mari din Siberia. Era un chim mare și tata nu degeaba spune că le-a fost foarte greu, dar cu voia lui Dumnezeu au rezistat. Pe atunci tata avea 16 ani și lucra la o uzină, iar noaptea tăia lemne ca să câștige pentru familie ceva produse. Bunelul Costache n-a rezistat și a murit și tata l-a înmormântat în pământ străin. El era tânăr și mai în puteri, de aceea îl chemau să sape morminte pentru cei decedați. Oamenii erau sleiți de puteri, chinuiți de boli și muncă silnică și nu rezistau.
– Câți ani s-a aflat în Siberia tatăl Dumneavoastră?
– Șaisprezece. La vârsta de 28 de ani s-a căsătorit. Mama e rusoaică, dar dintr-o familie de deportați. În 1957 m-am născut eu, în satul Lavrovka din regiunea Tomsk. În ultimul timp tata a lucrat acolo la poștă. Ducea corespondența într-un sat aflat la o depărtare de 50 de kilometri. Parcurgea această cale pe jos, prin pădure. Îl însoțea un câine. Mai târziu i-au dat un cal. Într-o zi făcea calea de 20 de kilometri și înnopta într-o casă din pădure. Apoi dimineața pornea mai departe la drum. Iar la întoarcere făcea același lucru. Când ne-am întors la Ostrița, eu aveam trei anișori.
– Cunoașteți din copilărie povestea amară a buneilor și părinților…
– Este o realitate cruntă a vieții. Bunica a supraviețuit deportării în Siberia și a murit acasă, la Ostrița, în vârstă de 88 de ani. Ea a lucrat în colhozul din Siberia mult timp fără plată. Păștea vițeii. Și din nutrețurile combinate cu care hrănea vitele, punea pe furiș în buzunar un pumn de acel nutreț. Iar acasă îl amesteca cu cartofi și cocea turte și așa au scăpat de foamete. Le-au dat bani doar înainte de a se întoarce în locurile natale.
– Spuneați că mama Dumneavoastră e din Rusia. Aveți acolo rude?
– Mama Ecaterina a avut patru surori și doi frați. Împreună cu mama am vizitat acele locuri când eram elevă în clasa a treia. Până nu demult am ținut legături cu verii de acolo. Acest război ne-a înstrăinat.
Mă bucur că părinții sunt în viață. În februarie, adică peste câteva luni, tatăl Radu va împlini o sută de ani. Mama are 94 de ani. Trăiesc împreună 72 de ani – o viață lungă de om. Au trecut prin grele încercări, dar le-a dat Dumnezeu zile și ei le trăiesc cu demnitate și bună înțelegere.
Interlocutor: Vasile CARLAȘCIUC
„Monitorul bucovinean” – https://monitorbuk.com/
