– Domnule Alexandru Rusnac, sunteți născut în luna iunie, lună deosebită pentru sistemul de învățământ în care activați de circa un sfert de secol. Este luna când începe vacanța mare, luna când absolvenții, primind certificatele sau atestatele de maturitate, pornesc pe calea vieții de sine stătătoare. Pentru ei sunt clipe majore, de neuitat, care lasă un ecou puternic și în inimile pedagogilor. Când Dumneavoastră ați încercat asemenea emoții de avânt tineresc?
– În iunie 1991. Am absolvit Școala medie din Costiceni și am depus actele la Institutul Pedagogic „Alecu Russo” din Bălți, la Facultatea de Fizică și Matematică. Sunt născut la Forosna, iar clasele superioare le-am urmat la Costiceni. Așa procedau majoritatea tinerilor din Forosna, unde există școală medie incompletă. Și tot o tradiție era de a obține studii superioare în Moldova.
– Dumneavoastră sunteți profesor de fizică și matematică. Vizitând cu mai mulți ani în urmă Școala din Costiceni, mi s-a spus că, potrivit unei statistici neoficiale, ea deține unul dintre primele locuri în Europa după numărul absolvenților care au îmbrățișat profesia de fizician.
– Nu mă miră deloc acest lucru. La Școala din Costiceni fizica era o disciplină deosebită. Erau mai multe ore de fizică, dar și profesori buni am avut.
– Adică e ceva asemănător cu un liceu specializat din actualul sistem de învățământ.
– Sistemul de învățământ din perioada sovietică era bine organizat și calculat. Se făcea serios carte. Iar ceea ce a fost bun nu trebuie uitat. În prezent elevii din clasele superioare acordă mai multă atenție doar disciplinelor la care ei trebuie să susțină testele externe independente. Iar doritori de a susține teste la fizică și matematică sunt tot mai puțini.
– Ați fost student într-o perioadă de tranziție, când s-a destrămat imperiul sovietic și fostele lui republici au devenit state independente. Din Ucraina independentă plecați la studii în Moldova independentă, fiecare stat având valuta sa.
– Au fost greutăți, mai ales pentru un student dintr-o simplă familie de la țară. Important este că diplomele sunt recunoscute și n-am avut probleme în timpul angajării. Am absolvit Universitatea Pedagogică din Bălți în 1996. Institutul primise deja statutul de Universitate. Mi-am făcut serviciul militar timp de un an și, întors la vatră, am căutat să mă angajez. Era perioada când pedagogilor li se dădea salariul „în natură” sau cu o întârziere de câteva luni. M-am adresat directorului Școlii nr.13 din suburbia Horecea a Cernăuțiului, Viorel Voronca. M-a mirat faptul că acest vestit director mi-a arătat în școală, în primul rând, sistemul de încălzire centralizat. Peste câțiva ani, devenit și eu director de școală, am înțeles ce a vrut să-mi demonstreze prin aceasta Viorel Voronca. Am înțeles că un director de școală trebuie să fie și un bun gospodar. E axiomă.
– Dar n-ați rămas la Școala din Horecea…
– Urma să am lecții la două școli românești din suburbiile Cernăuțiului – la Horecea și la Roșa Stâncă. În 1998 m-am stabilit la Școala nr.17 din Roșa Stâncă, unde am activat până în 2007. Trei ani am fost, pur și simplu, profesor de fizică și matematică, iar cinci ani director. În anul 2007 am fost numit director al Școlii medii nr. 10 de la Roșa. Ultimii trei predecesori ai mei în acest post au fost profesori de matematică.
– Deci, de mai multe decenii una dintre cele mai vechi școli românești din ținutul nostru – Școala nr.10 de la Roșa – este condusă de matematicieni.
– Mai bine zis, și de oameni cu bun simț gospodăresc. Nu știu cât de bun gospodar sunt, să aprecieze alții, dar acum, când elevii sunt în vacanță, iar o bună parte dintre profesori – în concediu, eu vin zilnic la școală, având cu mine și haine de schimb. Continuăm lucrările de reparație, ne așteaptă un volum mare de muncă. Lucrez de rând cu toții. Vara trecută ni s-au repartizat pentru lucrările de reparații 1,8 milioane grivne. Vara aceasta – circa un milion. Trebuie schimbat acoperișul sălii sportive. Reînnoirea clădirii școlii am început-o de la schimbarea ușilor și ferestrelor. În această privință ne-au ajutat mult părinții și unii întreprinzători din oraș, câțiva dintre ei fiind absolvenți ai școlii noastre. Au rămas să fie schimbate încă patru uși, inclusiv ușa de la biroul directorului.
Se spune că vrednicia gospodarului se vede de la poarta casei lui. Printre altele, poarta de la Gimnaziul nostru am pus-o eu. M-am învățat să mânuiesc și aparatul de sudat.
– Cu opt ani în urmă a fost marcat bicentenarul școlii de la Roșa. A fost o mare sărbătoare pentru majoritatea locuitorilor din suburbie, care, la timpul lor, au învățat aici. Școala românească de la Roșa are merite deosebite și este cunoscută peste hotarele țării.
– Întregul nostru colectiv pedagogic este conștient de faptul că lucrează într-o școală cu frumoase și vechi tradiții cărturărești, de aceea ne străduim să înmulțim aceste realizări. Avem o susținere puternică din partea părinților. Localnicii țin la această școală, doar e școala lor natală. Când a trebuit să iasă în apărarea școlii au făcut-o. Ca pedagog și director al unei instituții de învățământ mă îngrijorează afirmațiile unor funcționari, care se străduiesc să aprecieze sistemul educațional, neavând nici o lună de practică pedagogică, să dea indicații. În toate domeniile de activitate trebuie să se pună preț pe experiența de muncă, pe aptitudinile profesionale.
Trăim în vremuri grele. Situația demografică creează mari dificultăți pentru întregul proces educațional. Aceasta se simte și în școala noastră, care pe timpuri avea mai mult de 600 de elevi, avea și internat, căci veneau să învețe aici copii din diferite sate românești. Aceasta se simte și mai tare în satul meu de baștină – Forosna, unde nici anul trecut, nici anul acesta nu vor fi elevi în clasa întâi…
– Vizitați deseori satul natal?
– Mai în fiecare săptămână. Mi-a rămas casa părintească, gospodăria părinților mei de care îngrijesc. Am și straturi, și livadă, și viță de vie, așa ca la orice gospodar din sat. Le sunt recunoscător părinților și buneilor mei, Dumnezeu să-i odihnească, pentru educația care mi-au dat-o. Aceasta este cea mai mare avere moștenită de la ei.
– Felicitările noastre cu prilejul jubileului și succese frumoase în continuare.
– Vă mulțumesc din suflet. Nu regret că lucrez în școală, de altfel sunt printre puținii colegi ai mei de facultate, care au ales activitatea de pedagog, și mă străduiesc să aduc cât mai mult folos societății.
Interlocutor: Vasile CARLAȘCIUC
„Monitorul bucovinean” – https://monitorbuk.com/
