– Doamnă Sorina, Proboteștiul este considerat unul dintre cele mai vechi sate din ținutul Herței. De la prima lui atestare documentară – 3 februarie 1549 – s-au scurs 475 de ani. În ultimele decenii el figurează și în sistemul vamal european, dar cu denumirea inventată de sovietici – „Diakivți”. Aceasta ne duce la ziua de 30 iunie 1940, când localitatea s-a pomenit separată în două de linia frontierei „trasă” de noile autorități sovietice. Părintele Vasile Molodianov, care a descris istoria satelor Târnauca și Probotești în cartea apărută în 2019, subliniază: „Cu siguranță se poate constata că anume satul Probotești a avut de suferit cel mai vizibil, întrucât a fost împărțit în două părți. Noua frontieră a fost instalată la 30 iunie 1940 în partea de răsărit, linia de marcare trecând peste gospodării, curți, ogoare. Într-o singură zi satul a fost tăiat în două părți, cea mai mare parte fiind inclusă în componența URSS, iar cealaltă a rămas în componența României”. Lansarea acestei cărți a avut loc la Probotești, în anul apariției ei, în zi de Paști. E ceva semnificativ, or, o carte de istorie învie memoria mai multor generații. La fel ca și un muzeu. Când a fost deschis Muzeul satului Probotești și cine au fost inițiatorii creării lui?
– Muzeul nostru funcționează din 2006. Dar în ultimul timp el și-a schimbat locația – ocupă două camere mari în incinta grădiniței de copii. A scăzut numărul copiilor, situație întâlnită și în alte localități herțene, și s-au eliberat aceste camere, unde am și mutat exponatele de muzeu. Am amenajat „casa mare”, unde păstrăm „zestrea” satului, și o odaie obișnuită de trai, unde sunt expuse toate uneltele gospodărești vechi. Ele sunt mărturii ale îndeletnicirilor sătenilor noștri. Avem stative vechi la care gospodinele din Probotești țeseau pânză și covoare. Iar pe lângă stative sunt și toate celelalte unelte de prelucrare a lânii până la obținerea firelor de țesut. Avem și o râșniță din trecut, unealtă de neînlocuit în fiecare gospodărie.
Inițiatorii creării Muzeului satului Probotești au fost părinții mei – Zaharia și Elena Onescu. Ei au fost pedagogi la școala din sat. Tata nu mai este în viață, iar mama e pensionară. Ea este originară din Molnița și de la bunica mea, Adela Scurtu, am adus multe obiecte pentru muzeu. De ele se foloseau țăranii de pe aceste meleaguri. Mama, cunoscându-i bine pe gospodarii din sat, a reușit să adune pentru muzeu multe exponate. Am primit ajutor și din Chișinău, unde au învățat și s-au stabilit cu traiul fii ai satului nostru. Iată, cunoscutul medic Ion Bahnarel, doctor habilitat în medicină, ne-a dat pentru muzeu o parte din lucrările sale.
– Apropo, de profesorul universitar Ion Bahnarel. În monografia satului Târnauca Vasile Molodianov precizează că Ion Bahnarel are publicate peste 400 de lucrări științifice și metodico-didactice în 30 de țări, 30 de monografii și 10 manuale, precum și 27 de invenții înregistrate. La expozițiile naționale și internaționale lucrările sale au fost apreciate cu 35 medalii de aur, 8 de argint și 4 de bronz. Numai activitatea lui constituie o expoziție aparte în Muzeul satului său natal.
– Am primit ajutor și de la alți fii slăviți ai Proboteștiului. Urmașii fostului preot al satului Nicolae Manolache au dăruit muzeului niște icoane. Datorită lor a apărut inscripția „Muzeul etnografic din Probotești”. Două icoane foarte vechi ne-a dăruit regretatul Dumitru Ciobanu. De la Gheorghe Bortă am adus în muzeu un pat vechi. Broderii și țesături ne-au donat mai multe gospodine din sat. Trezesc curiozități calupurile din lemn pentru coaserea căciulilor din pielicele de miel. Le avem de la croitorul Gheorghe Topală.
Vizitatorii pot admira și o lingură mare din lemn, folosită la stână pentru urdă. Acum satul a rămas fără stână, foarte puțini gospodari mai țin oi. Vremurile sunt altele…
– Câteva cuvinte despre vizitatorii muzeului…
– Toți cei care ne vizitează Gimnaziul, neapărat trec și pragul Muzeului etnografic al satului. Recent am primit o delegație de la Dorohoi, România. I-am avut ca vizitatori pe participanții la întrunirea profesorilor de română și bibliotecarilor, desfășurată la instituția noastră de învățământ. În incinta muzeului organizăm șezători, cu tradițiile și obiceiurile noastre populare. În această privință ne ajută diriginții de clasă, în genere toți pedagogii de la Gimnaziu.
– Pentru o funcționare mai bună, de ce are nevoie Muzeul etnografic din Probotești?
– De o susținere mai mare din partea conducerii Comunității Teritoriale Herța. Este vorba de partea materială. Avem nevoie de mese pentru exponate, de alte lucruri. Înțelegem că timpurile sunt grele, este luată în calcul fiecare grivnă. În luna mai, de Ziua Internațională a Muzeelor, vom organiza o acțiune, la care vom invita conducerea Comunității. Vom discuta neapărat și problemele noastre.
– Vă dorim succese, iar Muzeul să devină cu adevărat „casa mare” a satului Probotești.
Interlocutor: Vasile CARLAȘCIUC
„Monitorul bucovinean” – https://monitorbuk.com/
