S-a născut la 12 februarie 1958 în satul Budineț, raionul Storojinet. Este profesor școlar, traducător. Membru în prezidiul Societății „M. Eminescu” din Cernăuţi (din 2010). Preşedintele Asociației ucraineano-franceze Les Amities (din 2007), care a desfăşurat opt proiecte europene de civilizație franceză. Părinții: Ilie şi Floarea (n. Dumitriuc). Studii: Şcoala Medie din Ciudei (1975); Facultatea de limbi străine de la Universitatea Chişinău (1980). Profesor de limba și literatura franceză la Şcoala medie din Carapciu, în prezent Liceul „Mihai Eminescu” (1981-2001) și la Şcoala din Budineț (2001-2013). Publică note, traduceri, nuvele, schițe, eseuri în Zorile Bucovinei, Libertatea cuvântului, Plai românesc, Mesager bucovinean. De două ori laureat al concursului Profesorul Anului (2009, 2010). În curs de apariție romanul „Reportaj în căutare de trăiri”.
LOȚI ȘI DORU
de Dorin MISICHEVICI
(nuvelă realistă, cu elemente suprarealiste)
Sibiu, 2007
Cei doi extremişti stau în Biserica Evanghelică a oraşului din viitoarea, numai peste câteva ore, Capitală Europeană a Culturii. Ascultau concertul festiv, însă, după expresia feţelor, fără prea mare entuziasm. Iubeau muzica clasică, dar nu iubeau spaţiile închise. Ar fi asculta-o cu toată plăcerea în piaţă, cu mulţimea. Mai exista un motiv — vinul fiert, aproape gratuit, care-i ademenea cu mirosul îmbietor. Ascultau concertul fără să ştie unul de altul: Loţi şi Doru sau Doru şi Loţi, cei doi extremişti. Că ce poate fi mai extremist, decât un ungur extremist şi un român extremist!? Ce sau cine i-a adus acolo? Hazardul? Puterea care vine de unde vrea ea şi se duce unde vrea ea? Cine poate şti? Oricum, a treia cale nu există. Dar extremele se întâlnesc şi întâlnirea nici nu putea găsi un spaţiu mai favorabil, un timp mai prielnic, decât Biserica din noua, proaspăta Capitală Europeană a Culturii. Loţi, un ungur falnic de aproape 70 de ani. De cum îl vedeai, ţi-l imaginai în armata lui Atillla sau în costum naţional, învârtind o frumoasă unguroaică, pălmuind cu putere ciubotele,ridicând mândru capul şi privind direct pe cei din faţa lui cum a privit şi viaţa. Înalt, umeri largi, părul cărunt, tuns scurt. Arăta mai tânăr decât vârsta.
Doru, un român oacheş, de aproape 50 de ani, scund, îndesat, foarte lat în umeri, părul rar, blond şi lung. Cum dacii erau blonzi, îl puteai lipi, fără să greşeşti, pe Columnă. Privea mai indirect… A locuit într-o ţară care nu mai era şi care nu l-a iubit. De multe ori, ca să evite nenorocirea, a întors privirea într-o parte. Arăta şi el mai tânăr.
Amândoi stau ca pe ace în Biserica Evanghelică şi gândeau, unul în ungureşte, altul în româneşte, că toată viaţa au visat la ceea ce se întâmmpla acum în oraş. În sufletele lor era sărbătoare totală, simplă şi naivă. Se bucurau ca doi copii care-şi meritau darul la care visaseră. Se bucurau pentru oameni, pentru toţi oamenii… Luptând pentru idee, care, vorba scriitorului, nu i-a înghiţit, au vorbit şi ei la modul general şi negativ, unul de români, altul de unguri… Dar, în viaţa lor de extremişti, nu au reuşit să urască la modul concret, unul pe ungur, altul pe român. Au căutat mai mult evenimentele… De aceea au avut o viaţă pe picioare, o viaţă plină de sacrificii, greşeli şi păcate… Deseori le era atât de frică că-şi simţeau sufletul alunecând în călcâi, că le crapă inima, că fac în pantaloni… dar intuiau că dacă nu o vor depăşi, nu vor putea trăi mai departe. Şi au început să-şi facă curaj şi cu un păhărel, două, trei… totul însă a rămas în urmă, toate evenimentele din viaţa lor, mai mult întunecoase decât luminoase, au pregătit un singur eveniment — acest eveniment extraordinar la care participau cu toată tăria sufletelor lor.
Între timp, odată cu democratizarea ţărilor în care trăiau, camarazii lor s-au descurcat de minune, căţărându-se sus de tot pe scara socială. Ei însă au rămas tot acolo şi fără obiect de lucru. De obicei, asemenea oameni sunt numiţi fraieri, dar ei se simţeau bine în această cămaşă sau postură. Dacă nu ar fi fost problemele familiale, s-ar fi socotit chiar fericiţi. Lui Loţi, i-a murit soţia de necaz, pe Doru, soţia l-a părăsit. Numai că cine caută găseşte… au găsit şi ei o scară, scara care suie spre cer, a lui Dumnezeu… Dar şi pe acest tărâm, pe care-l urcau de ceva timp, erau tot la extreme. Ungurul, care, după priceperea omenească, ar fi trebuit să fie protestant sau catolic, frecventa o mănăstire ortodoxă. Dorea, în curând, să se retragă ,cel puţin pentru un an sau pentru tot restul vieţii, încă nu hotărâse definitv. Cum spunea el, sufletul lui avea nevoie de-o stare pe care i-o putea da numai Dumnezeiasca Liturghie prin toate simţurile omului: văzul, auzul, mirosul, gustul… şi toate celelalte pe care ştiinţa le cunoaşte sau nu le cunoaşte, pentru că, mai spunea el, la Sfânta Liturghie se petrec lucruri atât de tainice şi misterioase pe care omul nu le poate explica sau defini.
Niciodată nu a plâns mai mult decât atunci când a participat pentru prima oară la Sfânta Liturghie. De-atunci, participa la ele cu toată puterea inimii. Uneori avea senzaţia că se ridică deasupra Pământului şi zboară… După slujbe, zile întregi, cugeta la viaţă, moarte, înviere… Se simţea lipit de Dumnezeu şi se ruga continuu.
Doru, care, după înţelpciunea omenească, ar fi trebuit să fie ortodox, era protestant. Sufletul lui avea nevoie mai mult de cuvinte, de cuvinte pe care să le umple cu valoare, cu viaţă. A locuit într-o ţară care murise, o ţară unde cuvintele frumoase nu valorau nimic, de aceea, niciodată nu se simţea mai bine decât atunci când îşi trăia la mximum cuvintele adevărate.
Cei doi extremişti stau în Biserică, însă, şi unul şi altul, căutau o justificare să iasă afară unde era mulţimea.Şi vinul mirosea ispititor! Doreau afară ca să se împărtăşească cu alţii din tot ce-au adunat într-o viaţă; să râdă, să plângă, să se bucure şi să se veselească împreună cu toţii, şi, de ce nu, să sorbească din licoarea care ascuţeşte simţurile. Erau, mai bine spus au fost două caractere care nu puteau duce nici bucuria, nici necazul, fără să-l stropească, unul cu rachiu, altul cu palincă. Aceste gânduri bântuiau inimile foştilor alcoolici, foştii, pentru că Dumnezeu i-a eliberat din această robie. Ar fi trebuit să moară de mult în mizerie şi nevoi, dacă mila şi îndurarea lui Dumnezeu nu i-ar fi salvat. Cei doi au jurat însă că va fi pentru ultima oară. Şi unul şi altul îşi doreau să-şi încheie o parte a vieţii printr-un foc de artificii. Şi, de data aceasta, se puteau crede pe cuvântul lor de extremişti. Poate şi din cauza că au găsit alternativa, cea mai extremistă-calea lui Dumnezeu. Doru s-a pregătit un an întreg, numai să ajungă acolo, cum spunea el, acolo unde va pune punct unui capitol al vieţii. A făcut fel de fel de munci, a economisit bani, dar, oricum, nu-i ajungeau. S-a dus la tatăl lui, putred de bogat, care l-a părăsit de mic, să-i dea cu împrumut. Nu i-a dat. L-a respins de mic, l-a refuzat şi-acum.
,,Ce am eu cu Europa voastră? Ce mi-a dat mie Europa voastră? Ce-o să-mi dea mie Europa voastră?” Încă îi răsuna în urechi …a voastră, a voastră, a voastră… Avea şi el un fecior, avea şi el o fiică, el nu va face aceeaşi greşală.Va cerşi dragoste, dar tot îşi va face prezentă viaţa lui în viaţa lor. Şi când Doru avea un mesaj de transmis, îl transmitea cu orice preţ, cu o îndârjire de învidiat. Şi primii paşi erau foarte încurajatori. Dar, acum, îşi va trăi sărbătoarea la maximum.
Omul are nevoie de sărbători ca de aer. Doru ştia că o sărbătoare trăită la maximum te face puternic şi plin de viaţă, te face mai tânăr. El putea deosebi o sărbătoare reală de o sărbătoare fantezistă şi iluzorie. Întunericul sărbătorilor minciunoase era departe, parcă a fost şters cu buretele. Poate şi de aceea, el se considera mai mult homo festivus decât homo sapiens. Simţurile îi erau ascuţite la maximum, era ca o pompă de absorbit energie. Avea nevoie de ea. Suma de bani, pe care o avea la el, era prea mică. Cu greu, dar îi va permite să ajungă acasă. Nu-şi făcea însă griji, a fost în situaţii şi mai şi. Era încă în puteri. Trei zile şi trei nopţi va rezista el, mai greu ca pe timpuri, dar va rezista. A făcut bine că şi-a luat cortul, mâncare mai avea, avea şi un aragaz portativ pentru cafea… E, totuşi, miezul iernii… Principalul că e aici. Să vadă oameni adevăraţi, oameni care au zămislit această minune. Şi oraşul, cât de frumos era oraşul, se minuna Doru. Câte generaţii au frământat aluatul ca să dea naştere acestui loc de întâlnire!!! Ce cadou frumos, gândul şi dorinţa de-a clădi ceva atât de măreţ. Însă dacă El nu făcea să crească, nimic nu s-ar fi întâmplat, gândea Doru. Acesta era şi mesajul muzicii pe care Doru nu o prea asculta. Nici Loţi nu asculta atent, nu putea uita discuţia scurtă, prea scurtă, pe care a avut-o cu feciorul. L-a neglijat în copilărie, în adolescenţă, acum nu găsea cărare la inima lui. Suferea tare de tot. Nu ştia ce să mai facă, ca să repare relaţia între ei, dar nu-i ieşea nimic. I-a lăsat totul: casa, pământul, totul, crezând că aşa va îndrepta ceva. Nu mai avea nimic, era la discreţia feciorului. Nu-i păsa însă dacă va trebui să părăsească casa. Oricum, se va retrage la mănăstire. Ştia că va fi fericit acolo, cum ştia că la miezul nopţii începe sărbătoarea sufletului lui. Toţi erau în aşteptarea evenimentului, numai feciorul a refuzat să iasă din casă, probabil din cauza lui, a tatălui, gândea Loţi, care-şi puse toată nădejdea în acea zi. Dar când îşi invită fecorul să iasă cu el, spunându-i că în oraşul lor s-a adunat jumătatea frumoasă a Europei, feciorul nici nu şi-a scos căştile din urechi, răspunzându-i că el făcea parte din cealaltă jumătate. I-a răspuns să-l doară, ca răspunsul să-l lovească în plină figură. Suferea năprasnic.
Dar, încetul cu încetul, sărbătoatea îl luă pe val şi pe Loţi.
Loţi şi Doru îşi uitară necazurile. Începură să se uite prin sală. Le plăcea să se uite la oameni, întotdeauna căutau privirile oamenilor, erau atraşi de privirile oamenilor. Privirile li s-au oprit unul asupra celuilalt. S-au recunoscut imediat. Alcoolicii se recunosc de la o poştă, nu contează naţionalitatea, rasa, poziţia socială. Şi aşa de mai multe ori, până când, Loţi, îi făcu un semn, cu capul, să iasă afară. Doru surâse şi-i răspunse printr-o clipire, la rându-i, invitându-l afară, printr-un semn al capului. Ieşiră. Cumpărară două pahare şi se îndreptară spre o masă liberă. Turnară şi ridicară paharele unul în sănătatea celuilalt, pentru evenimentul din acea seară, băură…
—Loţi, întinse mâna ungurul.
—Doru, strânse mâna românul.
—Ungur? întrebă românul.
(Va urma)
„Monitorul bucovinean” – https://monitorbuk.com/
