Anul 1917 – anul unor schimbări cruciale în istoria omenirii. Era în toi Primul Război Mondial. Armata română se afla în preajma marilor lupte de la Mărăști și Mărășești. Unii istorici îl consideră și „război pentru integrarea României”. În asemenea circumstanțe grupuri de profesori universitari au primit misiunea de a propaga România în țări europene, în deosebi în Franța. Adică să facă auzit glasul culturii române într-o limbă occidentală. La fel, s-a pregătit o asemenea misiune și în Rusia. În componența ei au fost propuși M. Dragomirescu – pentru literatura universală, D. Pompeiu – pentru științele exacte, O. Densușeanu – pentru filologia romană și română, Gh. Murnu – pentru arheologie și istorie, Gh. Morgoci – pentru geografie, C. Petrescu – pentru artă, Gh. Popa – pentru învățământ, secretar fiind F. Levrun. În lucrarea sa memorialistică „Amintiri din propagandă în Rusia (1917)”, care a văzut lumina tiparului în 1928, profesorul de la Universitatea din București, Mihail Dragomirescu, menționează că misiunea nu s-a putut înfiripa și au fost reduse proporțiile ei. „Singurii, care am putut pleca împreună am fost eu, care mă duceam, după cum îmi propusem, la Harkov, și O. Densușeanu, care mergea la Moscova”, a precizat autorul memoriilor.

În vara anului 1917, Mihail Dragomirescu a ajuns la Kiev. Cu privirea atentă de călător el observase că „pretutindeni se simțea o atmosferă turbure, în care aspirațiile ucrainenilor de a deveni un popor de sine stătător se încrucișau cu dârzele aventuri socialiste, ce aveau să devină, mai târziu, bolșevism. Kievul urla de mitinguri. La fiecare colț de stradă vedeai câte un soldat urcat pe o piatră sau treaptă de scară și perotând în fața unei mulțimi, care-și îngroșa rândurile. Am avut la început impresia că nu e țară pe lume, care să aibă mai mulți oratori decât Rusia. Mai pe urmă, când am început să pricep mai bine ruseasca vorbită, am văzut că volubilitatea și energia vorbirii celor mai mulți oratori provenea din faptul că repetau de sute de ori aceleași clișee în legătură cu doctrinele lui Marx, cu pacea, „fără anexiuni și contribuțiuni”, cu apeluri la muncitorime să se organizeze, cu îndemnuri la independența Ucrainei”.

Profesorul bucureștean descrie în continuare impresiile pe care i le-a produs orașul Kiev. „Kievul este unul dintre cele mai frumoase orașe ale lumii. De departe te izbește numeroasele turnuri de aur ale bisericilor și cu deosebire grupul Precistei, mănăstirea renumită și veche de sute de ani din apropierea orașului… Dar cum intri în oraș, te minunezi de lungimea nesfârșită a bulevardelor largi din jurul lui, de mărimea construcțiilor, dar mai cu seamă de marele bulevard al Creștinilor, care duce la „Grădina publică” de pe marginea Niprului. Această grădină este unică în felul ei. Frumusețea o face apele bogate ale Niprului, care jos sub verdeață, bat pântecele vapoarelor și trec cu putere sub poduri mărețe. În această grădină războiul nu se simte câtuși de puțin. În fiecare zi se dau concerte sub aer liber cu muzică germană – concerte după toate regulile artei, vizitate de o lume imensă, care, apoi, umple restaurantele elegante. Acolo am auzit admirabila muzică așa de expresivă, scrisă de un francez, pe cuvintele baladei atât de cunoscută a lui Goethe „Ucenicul vrăjitor”. Oricât de frumos ar fi fost Kievul și oricât de plăcută viața în sânul lui, pe vreme de război, – tot nu puteam rămâne mai mult într-însul. Mă chema Harkovul”.

Drumul parcurs de la Kiev la Harkov a fost caracterizat de Mihail Dragomirescu drept un drum „de la civilizație spre orientul semicivilizat”. El scrie: „În Harkov, oraș jumătate ultra-modern, jumătate oriental-lipovenesc, n-am stat nici două săptămâni. La 24 iunie am plecat cu familia Prodan în vilegiatură, la 70 de kilometri de Harkov, pe malul Donețului la Kocetok. De-acolo veneam din când în când la oraș pentru treburile în legătură cu publicarea articolelor și cu viața ce duceam acolo. Kocetokul, unde a trebuit să stăm zece luni, era o stație climaterică, pe care aș puteau-o compara cu Câmpina. În acest colț de pământ locuiesc – având vile proprii – foști miniștri, profesori universitari, generali și înalți funcționari, ca în orice localitate aleasă de vară. Ea se află la trei kilometri de Ciuguevo, cu vestitele grădini ale Caterinei celei Mari, cu o cetate, cu școală militară și cu două biserici – adevărate monumente – cu clopote de argint, ce-n zilele de sărbătoare, se aud melodioase în pădure. Viața la Kocetok se face din ce în ce mai scumpă. Trebuie să ne restrângem. Ne-am mutat la Makarenka, „vrăjitoarea”, cum îi zicea satul, singura bolșevică, în acea vreme prin meleagurile acelea”.

Profesorul de la București era mâhnit de faptul că Pogodin de la „Russkaia jizni” („Viața rusească”) nu-i publica articolul în chestiunea evreiască, la care adăugă și faptul ruperii frontului rusesc la Tarnopole (astăzi – Ternopil – n.a.) în Galiția. „Dacă nemții cuprind Galiția, vor cuprinde și Bucovina, și partea de sus a Moldovei, cu Dorohoiul nostru, unde unicul mei fiu, în etate de 16 ani, era secretarul unui spital militar. La 11 spre 12 iulie am plecat noaptea la Harkov, ca să aflu vești de la Pogodin. Și astfel am primit vestea ofensivei de la Mărăști – începută atunci, dar din nefericire nu destul puternică ca să contrabalanseze Tarnopole”, considera Mihail Dragomirescu.
Vasile CARLAȘCIUC
„Monitorul bucovinean” – https://monitorbuk.com/


